fragmente

În care se vorbeşte despre 'clientul nostru, stăpânul inelelor'

2011-11-02T16:42:00.000-07:00

De obicei, mă ţin departe de a aduce exemple foarte concrete ale întâmplărilor personale din lumea dezlănţuită ce se desfăşoară fix de la ieşirea din casă. Însă de data asta, nu pot ierta, nu pot uita, cu atât mai mult cu cât cei mai jos-menţionaţi mi-au stricat o seara frumoasă, numita Gală a Premiilor în Educaţie, în cadrul căreia am avut ocazia foarte plăcutei-revederi cu oameni care chiar au lucruri de spus - iar mulţi dintre ei fac asta foarte bine.

Fără a întinde prea mult răbdarea (sic!) cititorului, evenimentele se desfăşoară după cum urmează:

Comand două taxiuri, pentru mine şi pentru prieteni, să fie fără de număr şi câteodată şi fără de importanţă (taxiurile, nu prietenii). Dra. dispecer mă asigură de durata în minute până la impact, de faptul că ele, maşinile, vor încerca să urce dealul pe care şi-a făcut Poporul casă, iar în caz că le-ar fi dat eroare, voi fi fost sunată şi anunţată.

Până aici, conform planului. Aştept 5 minute, primesc telefonul nefast în care mi se spune să cobor, căci mă aşteaptă în pridvor. Prevăzătoare cum sunt - şi cu înţelepciunea dobândită în atâta amar de vreme - zic "Numai să ne aştepte.." La care vocea încurajatoare - parcă o aud (îngemănată cu vocea antrenoarei de înot în condiţii de percepţie bazată pe fundul bazinului după întrebarea "da' sigur nu mă duc la fund?" ) "Sigur, sigur".

Ei, dacă aţi coborât vreodată dealul de la C1, ştiţi că numai rostogol ajungeţi mai repede, altminteri, e de mers pe-o parte şi de strâns din dinţi, mai ales dacă v-aţi gândit să testaţi aderenţa tocurilor în piatra cubică. De sus, se vedeau taxiuri berechet. De aproape, se mai vedea numai unul care răspundea la numele dorit. Celălalt plecase, căci în astă lume strâmbă, clientul trebuie să fie unde şi când doreşte taxiul şi nicidecum invers.

Orişicum. Ne reorganizăm repede - mă urc alături de un amic - restul să se descurce, fiecare cum poate - survival of the fittest. Nu bine ne trece intersecţia, că din staţie se aude vocea hâjâită (n-am nimic cu dra., era de la interferenţe) solicitând nărăvaş explicaţia cod "Larisa". Cum că de ce Larisa nu e în maşină. La care şoferul, uimit nevoie mare că eu nu sunt Larisa, întoarce maşina, mă depozitează pe mine şi pe amic în locul din care ne preluase şi îmi spune să sun la firmă, să comand altă maşină. Explicaţia: cele 2 (două!) maşini comandate de mine s-au decis a avea lucruri mai bune de făcut decât să mă aştepte. Dacă m-aş cunoaşte, nici eu nu m-aş aştepta - dar cu indicativele respective nu-mi amintesc să mă fi intersectat vreodată.

Puţin şifonată, desigur, şi ironic - fericită de parcă aş fi venit din nou la Gală (a doua oară în aceeaşi seară când mă dădeam jos din taxi la Izvor cu Libertăţii - ah, ironie!), sun la dispecerat şi o întreb de sănătate: de ce au plecat maşinile, de ce plâng ghitările (sic!), şi de ce am fost făcută pachet şi redepozitată fix în locul de pornire (desigur, toate acestea în cuvinte mai puţine şi mai simple, sa nu se creadă că tratez, cumva, cu condescendenţă - mă scuzaţi).

Domnişoară (mai bine mi-ar fi tras o înjurătură - aceea ar fi justificat mai mult tonul) - au plecat. Cât să mai aştepte?

Păi aţi spus că aşteaptă. Şi dacă nu au aşteptat, puteaţi măcar să mă anunţaţi.

Au ajuns la fără un sfert. Au aşteptat 21 de minute. (n.n. verificat pe telefon - întreg tam-tam-ul a durat 15 minute - inclusiv această conversaţie). Domnişoarâââââ (deja identificam nuanţe de lac de unghii) - mai vreţi să vă chem maşină, sau nu? (a se citi: taim iz mani)

Aş fi vrut să daţi dovadă de profesionalism. (şi am mai zis nişte cuvinte în care explicam situaţia şi mă aşteptam, în naivitatea mea, să mi se ceară scuze şi, eventual, să mi se ofere un abonament gratuit la compania respectivă).

Păi sunteţi cam pretenţioasă. (alte cuvinte la ton foarte înalt, pe care nu le auzeam din cauza zbaterii tâmplelor). Nu mai am maşini libere. (introduceţi aici tonul telefonului)

Adusă acasă în companie mai selectă, am intrat pe net (unde intră omul când are o supărare) şi sunt mândră că primul lucru făcut nu a fost updat-area statusului pe FB, nici scrierea acestei prea-lungi terapii anti-frustrare - ci o plângere către companie. Nu am dat detalii de oră-loc-indicativ-dată etc. pentru că nu vreau să contribui (ah, naivitate!) la sancţiuni pre-Crăciun ale unei făpturi nevinovate (era să spun " cari nu cuvântă"). Însă le-am recomandat să investească mai mult în partea de treining pentru dre.le dispecer (da' nu de ăla cu care să meargă, mândra, la sală), şi să mai lucreze la fişa de post, ca să nu-şi piardă câte trei clienţi pe seară.

Până la urmă, v-am povestit toate acestea ca să le fac tot lor un bine: să îi feresc, în cazul în care se întâmplă să fiţi şi voi aşa, pretenţioşi, de incompatibilităţi nefericite.

Aşadar, dacă trebuie să mergi cu taxiul, încearcă să nu îi deranjezi pe cei de la Speed Taxi. Acum ştiu şi de unde le vine numele. Pleacă foarte repede, uneori chiar şi în absenţa clientului.

Later edit: iată, cred, nu sunt eu absurdă:
http://www.danfintescu.ro/2010/10/31/speed-taxi-o-marca-romaneasca/
http://reclamatieonline.ro/reclamatii/details/nesimtirea-speed-taxi.html
http://www.olix.ro/2010/11/03/si-am-patit-o-si-cu-speed-taxi/

În care se vorbeşte despre răbdare

2011-10-28T13:50:00.000-07:00

Cred că mulţi dintre noi ne aflăm, câteodată, (câte o dată care se află uneori la capete simetrice ale unor bucăţi de existenţă) puşi în faţa propriei răbdări. De câte ori nu am auzit că lucrurile bune se întâmplă celor care au răbdare, că tot aceştia trec şi marea, şi că sunt, pe deasupra şi apreciaţi pentru această mai virtute între virtuţi? De câte ori nu ai şoptit printre dinţi încleştaţi (de preferinţă ai tăi) "De-aş mai fi avut puţină răbdare..." De câte ori nu ţi s-a reproşat - poate chiar de pe malul celălalt al mării, de către vreun virtuos "Păi vezi, dacă n-ai avut răbdare...?"(De s-ar fi potrivit nenorocul să fie vreun virtuoz - poate chiar ţi-ar fi cântat în strună.)

Tot de asta îmi permit să lungesc introducerea. Viaţa ni se cam întinde dintr-o răbdare-ntr-alta. Când eşti mic şi-ai vrea să fii luat în seamă în discuţiile celor mari, ţi se transmite cu mângâiere pe creştet că ar fi bine să ai răbdare, să creşti mare. Ajungi la şcoală şi ieşi de la orele de dimineaţă, cu "pitacii", iar cei de-a cincea îţi trag căciula pe ochi. Îţi zici să mai rabzi-răbdare, că te faci tu mare. Într-a cincea, ai vrea să te bage în seamă cei de-a opta, şi când ajungi a opta nu mai e nimeni mai mare ca tine în atenţia căruia să te afli. Revii apoi la a fi mic şi a vrea să fii luat în seamă. Numai că nu mai e cu mângâieri pe creştet, ci cu trântit de uşă, căci răbdarea este invers proporţională cu adolescenţa. Pentru a introduce o referinţă literară ce abia acum m-a lovit drept în creştetul nu demult mângâiat, timpul începe să-şi cam piardă din răbdare.

Proiecte pentru care acum nu foarte mult timp eram prea mică, se transformă acum în proiecte pentru care brusc - am devenit prea mare (vorbind în sensul numărului cercurilor de pe un trunchi de copac, şi nu în sensul circumferinţei acestuia). Gânduri pe care eram prea mică spre a le înfăptui, au devenit gânduri pentru care acum sunt prea mare. Lucruri pe care eram prea mică pentru a le porni, tot pe aceleaşi nu le mai pot opri acum, fiind mare. Nu-i vorbă, mă aşteptam să se întâmple aşa - căci mai auzisem pe ici, pe colo, zvonuri (unele au trecut chiar şi prin uşa trântindă).

A îndura, a răbda, răbdare.

Nu am timp să am răbdare. Nu pot îndura aşteptarea care nu depinde de mine. Iar când depinde de mine, nu pot să o rabd. Uneori, răbdarea are timp să-şi construiască scuze ori amânări pentru lucrurile care nu se întâmplă. Şi, pe măsură ce ai mai multă răbdare, parcă ai mai tot avea. Iar după ce ai atât de multă, începi să mai dai şi la alţii, zicându-le din colţul gurii, din mijlocul mării pe care ai uitat să o treci, că tu ai răbdare.

Nu zic "ba", înţeleg procesele care durează, înţeleg timpul necesar devenirilor şi întâmplărilor, înţeleg căutările şi aşteptările ce urmează unei iniţiative; însă nu-mi prea place cuvântul care le înlocuieşte.

Şi mi-au devenit toate mai clare când am început să primesc din ce în ce mai multe e-mailuri de la persoane cu din ce în ce mai puţină răbdare. Mai puţină răbdare pentru a aştepta ca soarta lor să fie hotărâtă de alţii, mai puţină răbdare în a aştepta să li se întâmple lucruri, mai puţină răbdare în calea devenirii lor. Persoane care mă întreabă de voluntariat, de proiecte, de liceu, de facultate, de plecări şi reîntoarceri. Persoane care îmi confirmă că a avea răbdare este, uneori, un fel de amânare.

Tocmai de aceea, de crezi că nerăbdarea mea îţi poate fi de folos în vreun fel, sau, mai pe şleau, dacă ai vreo întrebare legată de lucruri din categoria de mai sus, poţi acum să-mi scrii la (am creat o adresă separată, pentru că îmi place momentul de surpriză de după click-ul de 'sign in')

farabdare@gmail.com

Cu nerăbdare,

Simona

464

2011-09-24T10:15:00.000-07:00

La 464 zile de la ultimul meu update pe Twitter si la fix un an de la plecare, m-am întors. Desigur, nu mă aştept să mai fie cineva pe aici să mai citească. Am fugit, mişeleşte, de scris - şi iată, mă întorc spăşită, precum către un bun şi vechi prieten cu care nu prea ţii legătura, dar cu care reuşeşti tot timpul să legi lucrurile de acolo de unde se ante-dezlegaseră.

Nu am avut timp, nici răgaz, nici tragere de inimă înspre a scrie. Cu toate acestea, am tot scris, dar într-alte direcţii - spre lucrări şi rapoarte şi disertaţie şi cursuri de vară şi e-mailuri şi post-uri pe Facebook şi scrisori de intenţie şi cv-uri. Mi-am înscris în minte şi suflet amintirile unui an, despre care am să povestesc şi aici, de nu va fi cu bănat - încetişor, pâş-pâş.

Starea mea de spirit este foarte apropiată de ceea ce simţeam la întoarcerea din 2008. Însă acum, analizând cu bruma de matematică ce m-a bântuit în liceu, mă aflu la 3 ani de acel moment, aşadar nu-mi mai prea permit zbateri filosofice şi timp de reacomodare. Viitorul se întâmplă acum. La 16 ani, aveam impresia că tot ce trece de 25 e mai aproape de 60 decât de mine. Acum, îmi dau seama că aveam dreptate. Acum, jubilez cu schimbarea titlului blogului din 'fragmente' în 'bucăţi'.

Dar nu-i vreme de înstristare. Am şi eu o întrebare (intenţia de a rima a fost departe de mine). Cum de cartea de identitate românească (sau cartea românească de identitate) nu are data naşterii frumos bătută la maşină, chiar de, ea, data, n-are nicio vină? Că parcă de prea multe ori a trebuit să explic: ' dacă eşti băiat, aici e 1, iar dacă eşti fată, este 2...' Cel mai greu a fost cu 0-urile. Şi a trebuit să le spun că în unele culturi ele reprezintă simboluri ale infinitului. Într-un fel. Mai ales dacă arată ca un 8. Întors.

Întoarsă,

Simona

Ce fac atunci când nu...

2011-07-12T10:09:00.000-07:00

...scriu aici:

În România, școala nu este scumpă, însă trebuie să o ferim de pericolul de a deveni ieftină

în care se vorbește despre viața la țară. La altă țară.

2011-04-02T05:02:00.000-07:00

Dimineața sunt trezită de tot felul de triluri ale păsărilor din mica grădină către care dă fereastra mea. De fapt, nu-i așa. Păsările din mica grădină către care dă fereastra mea nu se opresc niciodată. Cred că este o ciudățenie tipic britanică. La orice oră din zi și mai ales din noapte, ți se pare că e primăvară. Însă nu-ți trebuie mult până să-ți dai seama că anotimpul de afară e departe de vestitori. Dimineața mai sunt trezită de oala sub presiune a uneia dintre colegele mele de casă, căreia i se pare firesc să gătească orez fie la 8 dimineața, fie la 1. Dimineața. Sau de intensitatea manifestă a relației altei colege, direct proporțională cu activitatea oalei sub presiune. Sau de un coleg, care vâslește pentru o echipă din Oxford, și părăsește incinta cu un trântit de ușă, în vederea antrenamentului care începe la 6. Dimineața.

În timpul școlii, tabieturile se respectă după posibilități. Trezirea, în funcție de norocul zilei, un mic dejun pe fugă și Drumul. (apropos, recomandare culturalo-depresivă - citiți, de aveți timp și viața d-voastră vi se pare tristă, The Road, de Cormac McCarthy. Sau vizionați filmul. Nu sunt un mare fan SF-iar SF-ul aici este numai un pretext-însă am citit cartea pe nerăsuflate, într-o noapte. Iar dimineața, am avut o strângere de inimă ieșind din casă, nefiind sigură dacă lucrurile citite se petrecuseră aievea.)

Drumul. Pornesc agale de pe o străduță cochetă din zona St. Clements. La ora la care mă îndrept către școală, mă intersectez cu alte lumi.

Studenții de la Oxford Brookes, pe care îi recunoști pentru că sunt mai relaxați. Și pentru că merg în direcția opusă.

Gulerele albe ale agenților imobiliari, zărindu-se în spatele vitrinelor, în spatele birourilor, în spatele desktopurilor, printre afișele din ferestre, în spatele unei afaceri înfloritoare. Așa cum bine spunea un prieten, coloana sonoră pentru Oxford este cea a roților de valize. Lumea vine și pleacă în și din Oxford ca într-o și dintr-o casă de vacanță. (unde vacanță este un termen relativ și interpretabil.) Așadar, la orice punct în timp, cineva își caută un loc să stea - o oală care să le servească presiunea, o casă căreia să îi trântească ușa la 6. Dimineața.

Muncitoarele cele de toate zilele. Venite de această dată din Polonia. Înarmate cu o pungă de plastic (oare să fie moștenire culturală?), cu răbdarea și voința de a munci pentru maibinele zilei de mâine.

Homeleșii Big Issue - ca idee de antreprenoriat social. Și ca idee de cum funcționează umorul britanic în marketing: 'Anyone want to buy the Big Issue? Harder to sell than Britain's forests...” (sursa: grup FB - Overheard at Oxford Uni).

Turiștii: Pe care îi recunoști pentru că sunt cei care vizitau DC-ul acum 3 ani.

Localnicii: pe care nu știu să-i descriu, pentru că nu-i prea văd. Însă îți dai seama că există pentru că îi găsești în pub-urile tradiționale, în fața unei pint of beer și a fish”n”chips-ului celui de toate zilele. Ușor de reperat după tonul vocii.

Studenții oxonieni: la rândul lor, se împart în mai multe categorii. Însă toate aceste categorii, pare-se, se luptă cu provocarea de care aminteam acum ceva vreme - provocarea 2 din 3 - învățat, dormit sau socializat. Fie că sunt cei care merg pe stradă citind, cei care aleargă de la un antrenament sportiv la următorul, hipsterii, tocilarii, studenții internaționali cu un permanent aer de șoc cultural, blondele din West London cu un accent aparte și cu fuste mai scurte decât majoritatea bluzelor mele - pe toți îi întâlnești într-una dintre multele biblioteci ale Oxfordului, aplecați peste zeci de foi, laptop, cărți peste cărți, post-it-uri - petrecând uneori peste 10 ore pe zi - nemișcați, sub impietrirea zidurilor vechi. Preferatele mele de până acum - biblioteci, nu blonde din West London - Radcliffe Camera și Tayloriana.

Cu cât încerc să găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie Oxfordul, cu atât îmi dau seama că e imposibil. Oxfordul este el insuși o stare de spirit. Te surprinde cu fiecare nou colț pe care îl descoperi. Cowley, Iffley, Headington, Jericho, Summertown - lumi diferite în același oraș. Un Oxford care m-a convins să văd seria Lord of the Rings și să aștept cu nerăbdare apariția următorului Harry Potter, învingând decizia mai veche de a nu viziona nimic din ceea ce apare în serie. Un Oxford care te face să citești mai tot timpul altceva decât lista bibliografică. Un Oxford care te obosește prin faptul că te ambiționează să ții pasul cu el. Un Oxford care te lasă să te odihnești, din când în când, păstrând secretul.

Dar să nu mai spuneți asta nimănui.

despre arta de a găsi scuze. roșiile aruncate în autor nu vor fi returnate aparținătorilor

2011-02-01T13:52:00.000-08:00

Nu am nicio scuză pentru absența de pe blog. Însă dacă aș avea o scuză, probabil că ar fi legată de o idee mai mult sau mai puțin filosofică. Cum că, trăind viața în realitate, îți rămâne puțin timp în care să scrii despre cum este trăită viața în realitate. Sper să nu supăr pe nimeni cu acest comentariu. Și să nu fiu exclusă cumva de pe tărâmul dubluveului. Comentariul este numai o părere. Personală. La fel ca părerea personală de acum câțiva ani când am început blog-ul, cum că vreau să împărtășesc ceea ce mi se întâmplă. Și o vreme a fost bine. Până acum, când cu greu țin pasul în timp real cu lucrurile ce mi se întâmplă, cu locurile în care mă aflu, cu oamenii care mă înconjoară - și cu cantitatea imensă de informație care trebuie sortată și prioritizată. Într-atât de mult sortată, încât într-o vreme am simțit chiar nevoia unei izolări (mentale), altminteri m-aș fi scurtcircuitat.

Totodată, în cazul puțin probabil în care mi-aș dori să găsesc o scuză care să-mi motiveze absența, aș spune - probabil - că în Oxford timpul trece altfel. Sunt trei trimestre, opt săptămâni fiecare, patru cursuri pe săptămână, undeva între 20-50 de cărți/articole/materiale de citit în fiecare săptămână. Printre ele, ar fi bine să și socializezi, căci altfel uichendurile pot deveni foarte lungi. La toate, se adaugă auto-gospodărirea - cumpărăturile, gătitul, spălatul, curățenia. Somnul. Drumurile dintr-o parte într-alta (am hotărât să nu investesc într-o bicicletă, drept pentru care reușesc să merg zilnic aproximativ două ore, poate și mai bine.) Să nu uităm aspectul „turistic” al șederii mele aici. Și, desigur, să nu uităm că lucrez la o disertație. Care întreabă unde se termină tranziția (dacă). În educație. În România. La toate, se adaugă și kilometri de e-mailuri în care întreb/răspund/solicit/mulțumesc. Și lucruri precum asta.

Așadar, vedeți d-voastră, tare mi-a fost greu să mă adun înspre a încropi o postare coerentă. Fapt ce nu se petrece prin prezenta încercare de a vă îmbuna. Însă care, sper - ea încercarea - să capete contur cu ocaziile viitoare. Căci acum mă opresc pentru a nu mă afunda mai adânc. Și vă ofer, spuneam - spre îmbu(f)nare - o selecție de fotografii din colecția toamnă iarnă-toate sub imperiul copiraitului. (credits to Yana and Bas)

"Pride..."

2010-09-25T13:44:00.000-07:00

...you won't get it in any ready to go meal - Bake it!" - ("Mândria - nu o vei obține prin mâncare gata cumpărată - Gătește-o!") Sau, în traducere/interpretare liberă - "Mândria o poți obține numai prin muncă - dar să fie a ta". Fix de asta m-am lovit când am deschis primul pachet de margarină în Anglia. Sociologic vorbind. Asta numai pentru a face introducerea.

Am ajuns în Oxford.

În avion am stat lângă două doamne- co-naționale, care mergeau în vizita - grup semi-organizat - în Londra. Mi-am zis, ce bine - două doamne. La finalul mesei de prânz, una dintre ele a luat servețelul pe care i se scurseseră firimiturile și l-a scuturat cu grijă. Și cu îndemânarea pe care o poți obține numai prin exercițiu constant - în buzunarul scaunului din față, acolo unde viitorul călător va găsi de acum înainte nu numai revista companiei de zbor, instrucțiunile de urgență și punga pentru dacă-ți-erăuaiîncurcat-o, ci și un arbore de pâine, care va tot crește de pe urma contribuției binevoitoare a acestei specii; de doamnă.

Primul pas. Obișnuită cu un accent american, însă purtătoare a unui mimetism lingvistic - dacă există așa ceva, într-un așa context - m-am surprins încercând, involuntar, să răsun britanic atunci când am întrebat de unde pot lua Air Rail-ul către Oxford. Și cum aceste cuvinte presărate cu r-uri și l-uri nu sunt cele mai potrivite pentru a exersa accente, m-am pomenit că încep să dau din mâini și să mă bâlbâi. Anglia-Simona: 1-0.

Prime impresii.

Mașinile sunt conduse ca și cum s-ar îndrepta cu toatele către o casă mare, cu pereți capitonați, între care se află uniforme albe, cu mâneci lungi, legate la spate. Parcă nu există plăcerea condusului. Parcă se merge foarte repede - ca din inerție să se și ajungă la destinație. Ca și cum următoarea curbă este ultima. Nu vreau să generalizez însă. Însă tare parcă aș vrea să îi transmit o vorbă grea șoferului de pe autobuzul din aeroport. O vorbă care să-l doară cum m-a durut pe mine drumul dinspre terminalul 4 către 5.

Televiziunile române și filmele americane pe care acestea ni le-au tot dat în reluare în ultimii mulți ani sunt de vină pentru faptul că eu sunt incapabilă să înțeleg cap-coadă ceea ce mi se spune în accent britanic. Nu merge și pace. Anul de "Oh, my God!" și " This is A.w.e.s.o.m.e." îmi revine în gânduri drept dulce melodie. N-a fost mai bine nici când am ajuns în noua mea casă, și am fost încercuită de accentul indian. Da, unul dintre colegii de casa este indian. Si o colega. Alta este din Bulgaria. Si altul din Mexic. Poveștile de la gura sobei vor căpăta aer de psihoterapie, pe principiul complexului de țară.

Însă de când am ajuns aici, nu-mi pot șterge zâmbetul tâmp de pe față. E ca și cum aș fi ajuns într-o dimensiune paralelă. Clădirile vechi, fete în rochii zburătoare pe biciclete kamikaze aflate în competiție cu autobuzele cu două etaje, la 15 grade C + vânt, trotuare prea înguste, străzi prea aglomerate, foarte multe restaurante de toate felurile, alei pietruite, ziduri înalte, ritualuri, secrete, mult marketing și rafturi de cărți.

Foarte multă lume aruncă mai orice pe jos. Și coșurile de gunoi sunt foarte rare. În mod bizar, pe jos este mai mereu foarte curat. Tot rar se întâmplă și ca oamenii să aștepte la semafor. Trecerea străzilor e o aventură constantă și mă plâng deja de dificultăți de mișcare a gâtului, căci de câteva zile numai asta fac, haotic, stânga-dreapta-înapoi, poate-poate m-oi prinde și eu de unde vin și unde se duc mașinile. Cu toate că am clarficat - până la urmă, toate se îndreaptă către pereții capitonați.

Și iata, tocmai când am prins și noi, acasă, civilizația din urmă - de aruncăm mai puțin pe jos (sau curațăm mai des), sau așteptăm mai cuminți la semafoare (cu toate că riscul cel mare se pare că e acela de a te afla în deplinătatea drepturilor pe o trecere de pietoni) - civilizația s-a hotărât că e mai sănătos să schimbe regulile și să se poarte mai firesc. Mai puține reguli politicoase (care duc, desigur, la frustrarea generată de încalcare) par a reflecta viața mai lungă și chipurile mai senine.

Apropos de viață mai lungă, până acum, m-am concentrat pe nevoile de la baza piramidei - cumpărăturile cele necesare și de toate zilele, curățenia în noua cameră, gândul care m-a bântuit în miez de noapte cum că poate ar fi bine să schimb camera - și fapta care i-a urmat gândului, cartele de telefon, înscrieri și înregistrări în zeci de sisteme, așteptări, conturi bancare.

Încerc să țin piept foarte frigului din casă. Iar pieptul se ține pe sub pulovere și pături. Foarte frig. Și din moment ce alternativa la foarte frig este foarte scump - voi umple camera de căldură sufletească și de ceaiuri. (Pesemne că de asta sunt ei mari băutori; de ceai).

Una peste alta, bune și rele, cald și rece, Katy și Perry, îmi place. Și pe cât de ireal mi se pare totul, pe atât de firesc sentimentul că mă pot regăsi aici.

La finalul fiecărei zile, mă aștept să apară genericul și scene din episodul următor.

despre cum se vede România prin ochii altora

2010-09-07T14:01:00.001-07:00

Ieri am fost la una dintre întâlnirile programului Leaders for Justice, întâlnire ce l-a avut ca invitat pe E.S. Mark Gittenstein, ambasadorul USA la Bucureşti.

Iata cele trei lucruri esenţiale cu care am plecat de acolo:

1. Mi s-a confirmat că marele nostru defect, ca popor, e expresia "Asta este viaţa!"

2. Pentru a căpăta puterea de a merge mai departe, de a face ceea ce trebuie să faci, dar şi ceea ce îţi place, pentru a fi dăruit profesiei tale - indiferent care ar fi aceea: "Pick a cause somewhere". Cu alte cuvinte, alege să lupţi pentru ceva în care crezi; oferă din timpul tău; păstrează o parte altruistă, nealterată; găseşte acel-ceva-ul care nu numai că te face să te trezeşti dimineaţa, dar te ţine "treaz" pe parcursul zilei. Şi al vieţii.

3. Cel mai bun sfat pe care l-am primit - indirect - cu privire la România: "Don't let this country break your heart'. Şi mi-am dat seama că nici nu are cum să facă aşa treabă neplăcută precum frângerea inimii. Pentru că aici e locul în care te vei întoarce mereu - chiar şi numai pentru a te vindeca de iubiri neîmplinite ori de alte dezamăgiri.

Iar siguranţa pe care ţi-o oferă gândul că la întoarcerea din concediu vei găsi întotdeauna cheia de la casă sub ghiveciul cu muşcate, ţi-o mai poate oferi numai gândul că la întoarcerea în România vei avea întotdeauna o oareşicare idee cu privire la ceea ce vei găsi sub preş. Al tău. Sau al altuia.

În care se povestește despre drumul cel mai drept catre Oxford. Despre despărțiri de tot felul; și despre zodii

2010-09-04T11:45:00.000-07:00

Notă pentru clarificarea titlului:

1. Nu există drum drept către Oxford. Nu există drum drept. Către nicăieri.
2. Despărțirile sunt bune. Le lasă timp oamenilor să li se facă dor de tine. Și ție de ei.
3. Nu vorbim despre zodii, însă m-am gândit că merită trecut în titlu. Sigur au avut ceva de-a face cu toate astea. Și știți voi. Apare mai repede în căutări pe Google.

1. Am trimis mai bine de 70 de e-mailuri către companii, firme, bănci. Între timp, cred că unele au dat faliment. Asta ar explica rata răspunsurilor. Am trimis dosare de candidatură pentru toate bursele posibile și - după cum am aflat ulterior - imposibile. Am încercat atâtea variante, încât dacă aș fi printat toate e-mailurile și aș fi despăturit dosarele și plicurile și dacă le-aș fi lipit pe toate la loc - cu timbre, aș fi construit un mecanism-tip-aparat-de-zbor (precum cel pilotat de Căpitanul Pasăre, pe ruta Thessaloniki-București (paranteză în paranteză: când viața vrea să fie ironică, nici un Boeing 737 nu-i poate sta în cale)) care să mă ducă direct pe o peluză din spatele Colegiului unde se jucau Harry, Hermione și puștiul ăla roșcat. Însă pe acolo plouă mult - timbrele n-ar fi rezistat.

Fragmentul foarte serios al acestui post urmează chiar acum:

Mi-am pus toate speranțele în deadline-ul de pe 15 iunie. Cu interviu marți, 13 iulie, ora 13:30. Cu rezultate afișate pe 18 iulie (un fel de 13+(18-13)). Aici. Da, da. MSc. in Comparative and International Education. Nu cred că am cuvinte prin care să spun 'Mulțumesc!' Fundației Dinu Patriciu. Nici dacă aș cunoaște foarte multe limbi străine. Nici dacă aș deveni plictisitoare trimițându-le zilnic câte un e-mail de mulțumire pentru următorii 3 ani. Să aibă cineva încredere în tine. Să te ajute să te recapeți. Să nu îți datoreze nimic, și, cu toate astea, să îți ofere o șansă nesperată.

Am fost întrebată ce voi face la întoarcerea în țară. M-am încurcat. N-am știut să răspund așa cum poate s-ar fi așteptat să o fac - repede, sigură pe mine, pragmatic și concis. Am spus numai că vreau să plec acum, ca să pot să mai iubesc România. Să mă întorc cu dragul cu care te întorci undeva după o vreme. Dacă ar trebui să rămân aici și acum, mi-ar fi tot mai foarte greu să văd frumosul și posibilul.

Vreau să plec acum ca să-mi las timp să mi se facă dor. Să vreau să mă întorc peste un an într-o țară pe care să mi-o amintesc în culori mai luminoase. Să mă reîncarc cu energia și puterea de a face lucruri aici. Să mă întorc pentru ai mei, pentru prieteni, pentru neprieteni, pentru toate lucrurile nefăcute încă, pentru 'Mulțumesc'-ul ce sună mai senin în românește, ce sună mai real când e transmis prin fapte; pentru cei care au încredere în mine și în lucrurile pe care pot să le fac.

Însă pentru a mă întoarce, trebuie mai întâi să am de unde. Să mă întorc, firește.

Fragmentul foarte serios al acestui post s-a încheiat chiar acum.

La Oxford e frumos și bine. Așa spune broșura de prezentare. Din lista lor de absolvenți fac parte 12 sfinți. Sfinți. Ca și cum ai spune Sfinte Sisoe!, numai că ei chiar asta au fost. Sunt. Adică au fost și acum sunt. Sfinți.

Apoi, la Oxford e frumos și bine. Am primit lista de lecturi preliminare pentru prima săptămână. Și prima temă. S-au gândit că poate mă plictisesc și ar fi păcat. Desigur, e adevărat. Singurul lucru pe care îl am de făcut în timpul meu liber este să mă gândesc la tot felul de alte lucruri. Precum:

a. De ce m-am gândit eu că poate ar fi bine să organizez un ultim eveniment LEAP care să se desfășoare fix cu o săptămână înainte să plec?
b. De ce exista bănci, carduri, comisioane?
c. De ce am mai învățat matematică la școală dacă băncile de la punctul b) sfidează oricum orice teorie/teoremă/lemă?
d. De ce îmi tot revin poveștile traumatizante legate de colege de cameră de când mi-am găsit cazare?
e. De ce există o limită de greutate la bagaje și de ce eu nu cunosc nicio limită? (mai puțin, desigur, cele încadrate la punctul c) )
f. De ce am deja o listă cu hypermarket-urile din Oxford, locurile din care se închiriază biciclete, farmacii, stații de autobuz, cismării, piețe ambulante ș.a.m.d. - incluzând distanța dintre ele, precum și distanța fiecăreia în parte față de viitoarea-mi locuință?
g. De ce mă încăpățânez să cred că e o idee bună să reiau tocmai acum scrierile de pe blog?

Revin în curând cu povești despre foste colege de cameră, despre ultime pregătiri, despre preocupări și despre zodii. Într-o oarecare dezordine.

Mai îndurați-mă/vă un puțin de timp. În episoadele următoare, debutează un nou jurnal de călătorie.

Școala generală

2010-06-22T00:58:00.000-07:00

Din clasa a III-a, din pricina unor condiții de mediu - pricină pe care curând aveam să o văd drept grație, datorită, mulțumită - m-am strămutat cu foaie matricolă, frici copilărești și ghiozdan pătrat la Școala nr. 11 „Ion Heliade Rădulescu”.

Spre deosebire de școala pe care tocmai o părăseam, Școala nr. 11 mi-a apărut prin prisma experienței celor aproape 9 ani pe care îi aveam - drept un loc fermecat. Atunci când treceți pe lângă Muzeul Țăranului - sau vă opriți pentru un platou tradițional la Clubul muzeului, vă aflați chiar pe lângă școala mea. Pe zidul de la șosea, se mai poate citi încă inscripția Școală Comunală. Și cumva, de fiecare dată când trec pe acolo, mi se strânge inima de emoție.

Dintre toate etapele academice - școala generală mi-a rămas cea mai dragă amintire. Și, foarte probabil, a avut și cea mai mare influență asupra mea. Colegi, profesori, d-na învățătoare Ioniță. Tema și teama de matematică :) Primele olimpiade. Acoladele de la istorie, moi aussi-ul de la geografie, descoperirile din orele de română, băiatul care mi-a cerut prietenia - și care, ea prietenie odată acceptată - m-a făcut să nu-i mai vorbesc până la finalul clasei a 8-a :)

La orele de sport, jucam volei, iar onoarea supremă era să fii printre primii aleși de căpitanul uneia dintre echipe (mai ales dacă se nimerea să fie chiar băiatul de care îți plăcea în secret ;)). Networking-ul, pare-se, funcționa încă de pe atunci. Deschiderea anului școlar și careul. Premierea. Prin ce localitate intră Dunărea în țară?

În clasa a 4-a, aveam cheia de la dulap (cel în care erau aruncați cu o zi înainte bureți albiți de cretă, găletușa pentru apă, vreun caiet uitat) - și eram printre primii care ajungeau în clasă, pentru a-l descuia. Astfel, iarna asistam uimită la spectacolul aprinderii și încălzirii sobelor din clasă. Parcă întreaga școală - ca o casă veche - se trezea din gerul de afară și se pregătea să întâmpine mulțimile gălăgioase, întinerind.

Războaiele daco-romane, regula de 3 simplă, euglena verde, comentariul poeziei lui Vasile Alecsandri: prin comparația „ca un vis de tinerețe printre anii trecători, autorul, ingrozit de trecerea timpului...”, traforajul de la orele de tehnologie :). Treceți batalioane române Carpații - când răsuna școala de patima cu care cântam, convinși fiind că „nădejdea e numai la noi”.

La Școala 11 am învățat ce înseamnă responsabilitatea, competiția în regim de fair-play, am descoperit lumea frumos, căci școala ne-a lăsat să copilărim. Amintirile acelor ani, chiar dacă presărate câteodata cu mici răutăți ale vârstei, mi-au rămas în suflet ca lucru de preț. În acei ani am acumulat, am citit, am învățat, am fost - cel mai mult. Școala 11 ne-a ajutat să devenim și, indiferent de sentimentele cu care am părăsit-o, sunt sigură că toți cei din generația mea se întorc, din când în când, fie chiar numai cu gândul, cu drag către „Când aveam 7 ani, am pășit prima oară...pragul școlii sfios și speriat...” Pentru mine, Școala 11 a stabilit standardul pentru tot ceea ce avea să urmeze.

Fără să fi rămas cu vreo prietenie pe viață - cum poate se mai întâmplă - fără să pot descrie ce anume exact mi s-a întipărit în minte - școala 11 va rămâne mereu o stare de spirit.

Într-una dintre săptămânile trecute, am fost la o serbare de clasa a 3-a - a d-nei învățătoare Gheorghe.

Scena, pe care am avut și noi mai toate serbările - și care atunci îmi părea imensă - a făcut loc altor emoții, altor speranțe. Niște copii incredibili - deschiși, prezenți, lipsiți de timiditate - însă cu buna purtare care să le facă cinste. Niște copii cărora nu le este teamă să greșească, nu le este teamă să fie apreciați ori să se bucure, copii care întreabă atunci când nu știu și care privesc cu atât de multă încredere către ce va fi. O oră petrecută în fosta mea școală, la 14 ani distanță în timp de la ultima serbare. Cum să te miri că învățătorii ori profesorii nu par a îmbătrâni vreodată? Înconjurat de atâtea deveniri, rămâi - cum altfel? - dacă nu „ca un vis de tinerețe”.

Însă nu pot să nu mă mir. Și să nu mă întreb. Când am uitat să fim așa cum eram atunci?

Angajabilitate și învățare pe tot parcursul vieții

2010-06-08T06:58:00.001-07:00

UNESCO, prin European Centre for Higher Education și Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, au inițiat de curând un proiect numit „Life after graduation: The Role of Graduate Employment and Tracking Systems for Continuous Curricula Development and Quality Enhancement in Higher Education”

Cu alte cuvinte, există viață după școală? În mai multe cuvinte - dezvoltare curriculară, creștere calitativă a învățământului superior, ocuparea forței de muncă de către absolvenți.

În general, aspecte care ne privesc (pentru a nu spune că ne afectează - pe toți). Și e drept, ne cam place să ne plângem că părerea noastră nu contează.

Iata procedeu de vindecare: Opiniile înscrise pe acest site vor fi sintetizate și prezentate în cadrul unei conferințe internaționale ce va avea loc în 2011. Informația pornește de la noi, este sintetizată, rezultatele sunt prezentate în cadrul unei conferințe internaționale, se remarcă tendințele, se identifică problemele, se propun soluții, se transmit mai departe, se aleg variante, se implementează propuneri, se derulează proiecte, se trage linie și se analizează rezultate.

Iar în timpul ăsta, noi putem spune că părerea noastră nu contează. Însă, nu-i așa că schimbarea pornește de la noi?

Pentru a declanșa schimbarea, spune-ți părerea AICI

Pentru a afla mai multe detalii, vizitează www.cepes.ro

Pentru reclamații privind validitatea afirmației legate de schimbare - aștept comment/blog :)

serendipity mood

2010-06-04T05:28:00.000-07:00

După vreme de hibernare, miercuri am ieșit. De fapt, m-a scos din casă Cristina, la un ceai stil eva.ro. Scopul oficial, un preview al workshop-urilor Eva.

Desprinsă - din pricina programului - de obișnuința poveștilor „cu fetele” :) mi-am dat seama că ar trebui să ies mai des :)

Însă cât de des ai ocazia să stai la povești cu Mihaela Berciu sau Iuliana Ștefan, despre lucruri desprinse parcă dintr-alt film? Prea rar aș zice. Mi-a luat ceva să mă adaptez la liniște și relaxare, să uit pentru câteva ore de proiecte și deadline-uri și să mă gândesc și la mine. Să-mi permit să fiu preocupată de imagine, să-mi dau seama unde greșesc și ce aș putea îmbunătați.

Câte dintre noi (și câți) nu aruncă câte o privire întrebătoare (chiar dacă nu spun nimănui asta :) ) pe sit-uri cu sfaturi de cum să? Cum să te îmbraci, cum să te porți la o întâlnire de afaceri, cum să da și cum să nu. De la haine, machiaj, atitudine, culori, limbaj non-verbal - fie că ne place sau nu să recunoaștem - toate acestea creează „un tot”. Iar uneori creeaza „totul” ;) Chiar mă gândeam la domenii mai apropiate de activitatea mea cea de toate zilele, fie nonprofit sau educație și cred că de multe ori se pierd puncte prețioase din cauza faptului că nu știm cum să ne „vindem” imaginea. Ei, și atunci mă gândesc - ar fi bine să învățăm de la cei care se pricep? :)

Înainte să plec de la întâlnire, începusem deja să mă gândesc ce schimbări voi face de îndată ce ajung acasă. Iar acasă, am realizat câte întrebări aș fi avut de fapt :s Așa că mă gândesc tot mai serios să o invit pe mama (îmi tot promit că încerc să petrec mai mult timp cu ai mei...) la unul dintre workshop-urile Evei. Azi se lansează și Sex and the City 2 - așa că mai potrivit context nici nu se putea. Și câteodată (mai ales la început de vară) - parcă e binevenit puțin timp doar pentru tine. Și ar fi potrivită și câte o schimbare - în loc să mă străduiesc să-mi repar imprimanta, câteodată mi-ar plăcea să vad ce nuanță de gloss mi se potrivește :D

Ah! Și să nu uit! super prajituri și turtă dulce de la Serendipity; recunosc, am trădat din nou ceaiul de acolo pe cafea :s

Lungul drum...

2010-04-29T02:04:00.000-07:00

Dacă aș fi scris despre asta acum o lună, cu siguranță aș fi mâncat din litere din cauza săritului într-un picior, activitate desfășurată simultan cu scrisul.

După un proces lung și pe alocuri frustrant de adunare a informațiilor și actelor, de obținere a recomandărilor, de identificare a cursurilor și universităților, de realizare a scrisorilor de intenție prin care să arăt că eu mi-s candidatul ideal și de înregistrare online a candidaturii mele pentru un program de master în UK - în cele din urmă, universul a conspirat.

Am primit oferte de la toate cele 4 universități la care am aplicat - în ordinea sosirii plicurilor - University of Edinburgh, King's College, University of Manchester și University of Oxford. Cum e foarte adevărată zicala conform căreia atunci când vor să ne pedepsească, zeii ne îndeplinesc rugile, iata, pune-te pe ales! Liste peste liste, pros&cons, programe mai bune, sisteme mai apropiate de ceea ce-mi doresc, vreme mai ploioasă sau mai însorită etc. Am luat în calcul totul și am ignorat voit aspectul financiar. Mi-am propus să consider banii drept un mijloc, iar scopul în sine l-am păstrat naiv și pur, departe de lumea dezlănțuită.

După ce decizia de principiu a fost luată înspre îndeplinirea unui vis din copilărie (cred că am mai citat pe aici ce spunea Heimito von Doderer, cum că fiecare persoana iși poartă copilaria ca o galeată pe cap. Numai ceva mai târziu descoperim ce era în ea, însă conținutul ei se prelinge pe noi pentru tot restul vieții...), însă și pentru programul academic și experiența de „once in a lifetime” - cu alte cuvinte, 3-0 pentru Oxford - m-am oprit din săritul într-un picior. Și a început datul nervos, din același picior, generat de izbirea în plinavânt a realității pragmatice, măsurată în cifre și mai puțin în ideal.

E drept, fac tot ceea ce-mi stă în putință - o nouă serie de aplicații pentru finanțări, burse private, sponsorizări - gândesc pozitiv, mă și văd trecând cu privirea împăienjenită peste cele 170 de mile de rafturi de bibliotecă pe care le voi găsi în explorările mele academice prin Oxford (mai exact pentru MSc. Comparative & International Education). Însă nu pot să nu mă gândesc și la descurajantul „dar dacă”.

Cum și pe cine să conving că investiția merită? Printre atâtea cazuri de persoane ale căror viață depinde de o sumă apropiată de cea de care am eu nevoie, printre atâtea crize financiare, dezastre naturale, protecția mediului, programe de raising awareness, spoturi publicitare și alte asemenea investiții, cum pot argumenta că merit?

Din nou, e drept, mă bucur de reușită și aș fi fățarnică de aș susține altminteri. Mi s-a umplut inima de bucurie, puține lucruri mai par greu de realizat, cred că munca și implicarea reprezintă rețete pentru succes și mai cred că atunci când crezi cu adevărat în ceva, ți se întâmplă.

Însă mai cred că, de multe ori, reușita oferă și măsura eșecului.

O nouă abordare a educației non-formale și a angajabilității

2010-04-05T14:24:00.000-07:00

Zilele Educației Non-Formale – Ediția I

În perioada 13-15 aprilie 2010, are loc prima ediție ZENf – Zilele Educației Non-Formale, prin care se urmărește promovarea metodelor de educație non-formală și a conceptului de angajabilitate. Evenimentul - care cuprinde lansarea unui ghid al angajabilității și a unui portal, workshopuri și traininguri susținute de specialiști, proiecții de film si multe alte activități – este inițiat de organizația non-guvernamentală LEAP (Link Education and Practice) și se va desfășura simultan, în mai multe locuri din București: ArCuB, Casa de Cultură a Studenților, Euro26și Casa Universitarilor.

Link Education And Practice - este prima organizație constituită ca platformă de interacțiune între studenți, companii, instituții și ONG-uri, cu scopul de a crea o punte de legătură între oferta educațională existentă și cerințele pieței de muncă. Pentru aceasta, LEAP își propune să promoveze și să faciliteze accesul tinerilor la activități de educație non-formală (voluntariat, stagii de practică, traininguri, școli de vară etc) – activități care rafinează calitățile și aptitudinile importante în dezvoltarea personală și profesională.

Evenimentul se desfășoară pe parcursul a trei zile și cuprinde o serie de activități derulate de LEAP și partenerii săi. Va avea loc lansarea celei de-a doua ediții a Ghidului de Angajabilitate - LEAP și a portalului de educație non-formală. Pe parcursul celor 3 zile se va derula și expoziția "Citește printre rânduri" - alcătuită din print-uri ale desenelor din caietele de școală - ca reprezentare a conceptului de complementare a educației formale cu cea non-formală, precum și training-uri susținute de partenerii LEAP. Temele abordate variază de la antreprenoriat social (Euro26),>drepturile copilului (Organizația Salvați Copiii România), la workshop-uri de scriere creativă (Mario Barangea), atelier de povești, lecție de teatru și improvizație (A treia Cafea). De asemenea, vom afla cum arată educația non-formală prin artă (MaiArt), ce oportunități există pentru studenți (Mihail Mușat) și vom avea un atelier de joacă (Lume Bună). Exersăm „public speaking” (ARDOR) și vorbim despre leadership și inovație (Achieve Global), angajabilitate (Fundația CODECS pentru Leadership), dezvoltare personală și profesională (ANPCDEFP). Vom rezerva activități specifice pentru liceeni (workshop susținut de Yourway) și vom face o incursiune în viața asociațiilor studențești.

Acestea și multe altele vor avea loc la prima ediție ZENf – Zilele Educației Non-Formale 2010. Pentru a participa la workshop-uri și training-uri, este necesară înscrierea pe site-ul LEAP (www.leap.ro) până pe 11 aprilie, ora 23:59. Participarea este gratuită.

Parteneri:

ONGS: Advice, ASPSE, AEGEE, AIESEC, ASLS, ASLUB, ASER, Clubul Studentilor Economisti – Sibiu, CS-URA, EESTEC, OSE, PRime, SiSC, VIP

Parteneri educaționali: A Treia Cafea, ANPCDEFP, Achieve Global, ARDOR, CROS, Euro26,force,>Fundația CODECS pentru Leadership, Lume Buna, MaiArt, Organizația Salvati Copiii România, Pro Vobis - Centrul Național de Voluntariat, Skills4Work, StartUB, Yourway

Parteneri media: BizCampus, Calendar Evenimente, CampusNews.ro, Elevate, Evenimentestudentesti.ro, Catalyst/Hipo.ro, Online Student,port.ro, studentie.ro , SmartFM

Parteneri logistici:
ArCuB, Casa de Cultură a Studenților București - Centrul de Educație Non-formală, Casa Universitarilor

Pentru înscrieri și pentru mai multe informații, vizitați www.leap.ro

Șah chinezesc

2010-03-17T15:08:00.000-07:00

Când eram mică (e prima dată, cred - când nu scriu „mai mică”), am învățat să joc șah chinezesc. Un fel de dame de-ale noastre. Nu am dezvoltat niciodată strategii, nu am învățat mișcările potrivite, ori începuturi care să garanteze victoria. Și cu toate astea, se întâmpla, adesea, să câștig. Nu mi-a părut vreodată a fi importantă deschiderea - prima mutare. E o alegere oarecare, poate mai complicată decât ar fi cazul, pentru a-mi impresiona adversarul și a-l face să creadă că există gândul mutării de după. Arareori.

De cele mai multe ori, jocul mi se construiește pe parcurs. Nu mă concentrez niciodată pe o singură direcție de deplasare, pornesc pe mai multe flancuri deodată, schimb mutările în funcție de situația de moment. Desigur, nu lipsește complet strategia - pe care o numesc pornescdincolțulăsta-și-ajungîncelalalt. Cea mai mare satisfacție - când după ce îți pare că ești blocat în mijloc, jocul ți se așterne înainte de la sine. Când spațiile goale nu sunt lipsuri, ci căi de a merge mai departe. Când zonele de abundență mărgelată sunt departe de ideal, tocmai pentru că nu te lasă să vezi oportunitățile de a crește în joc.

Vi s-a întâmplat vreodata să vă întrebați cum de se întâmplă să ajungeți într-un loc? Și cum de în acel loc ați cunoscut tocmai o anume persoană? Și cum luni sau ani mai târziu, acea anume persoană, din acel anume loc - vă schimbă viața? Iremediabil. Irevocabil. Indubitabil.

Când realizezi așa un lucru, începi o reconstrucție inversă. Găsești sensuri ascunse, găsești semne pe care n-ai știut vreodată să le vezi, înțelegi de ce a trebuit să pierzi tramvaiul, de ce ai mai întârziat la birou 10 minute, de ce ai fost blocat în mijloc. Începi să refaci parcursul care te-a adus aici. Cauți cuvântul care a convins, mulțumesc-ul care a contat, refuzul care a declanșat schimbări. Înțelegi că eșecul de acum - se poate transforma oricând într-o șansă viitoare. Începi să vezi altfel spațiile goale și să treci repede peste momentele de complet, care uneori te țin în loc.

Esențial în joc este să faci prima mutare. Indiferent de unde, însă mereu important către ce. Bizar cum obiectivul final este să muți toate piesele dintr-un loc - într-un alt loc identitic, aflat pe partea opusă. Când reușești - clipă de bucurie.

Apoi, întorci tabla de joc și o iei de la capăt.

Reiau

2010-03-16T13:23:00.001-07:00

Bun, am lipsit iar.

În agenda mea, a mai trecut un an - poate că asta e bună drept scuză. Mi s-a urat „lamulțiani-ul”, am mulțumit politicos și am făcut o listă neagră a celor care au uitat. Când o să îi întâlnesc, cu prima ocazie, am să-i privesc cu subînțeles, iar ei or să știe de ce.

Acum că ascult obsesiv Florence and the Machine, cu toate că mai toate melodiile sună la fel, mi-a revenit dragul de scris. Probabil că, la un moment dat, dragul de el se va plictisi și mă va părăsi de tot.

Ca să fiu sinceră, de vreo lună mă gândesc să retez blogul. Cred că e numai o etapă. Vom vedea.

Intre timp, am fost în vacanță, m-am agitat, ca de obicei, cu multe e-mailuri și întâlniri. Am mai rupt - treptat - din încunoștințări mai vechi și îmi dau voie să spun „nu” mai des și mai hotărât. Am reluat cititul (recent, mi-au plăcut Barbă Albastră - Kurt Vonnegut - și Insecta - Claire Castillon) și mi-am creat obișnuința de a aștepta plicuri. Timbrate. În cutia poștală. Am mai fost pe la film (recomand „Concertul”) și tot aștept primăvara. Ca element neașteptat, spre deosebire de ultimii doi ani, anul ăsta deja am văzut marea. Pe frig și pe fugă.

Iat-o.

Iarna copilăriei mele

2010-02-09T00:01:00.000-08:00

Încercând să depășesc troiene, să respir, să mă feresc de oameni și mașini, să pufnesc a enervare că nu există stații de tramvai/troleu, ci doar porțiuni bătătorite de pașii mărunți înspre încălzire a celorcareașteaptă, mi-am amintit de vremea când parcă nu eram așa de împotrivă - a tuturor acestora.

La 5 ani, agățată de mâna tatălui meu, am ieșit pentru prima dată la joacă în fața blocului. Câțiva părinți discutau chestiuni de întreținere, ca pretext pentru supravegherea tinerimii. Era iarnă, foarte iarnă -întuneric deja, iar problema acceptării mele în grupul „copiilor de la bloc” a reprezentat o preocupare numai până la războiul dintre cazemate. Și a fost numai începutul. 4-5 ore de alergături zilnice prin zăpadă care mai că ne acoperea în întregime, mănuși inghețate bocnă, obraji roșii, zăpadă și în cele mai neașteptate locuri (precum scara blocului), și multă bucurie. Cum ningea mai abitir, cum ne făceam datoria de a suna pe la uși, începând cu etajul 10, pentru a reîntregi echipa. Înfofoliți bine, ieșeam cu patinele de gheață pe stratul subțire de zăpadă din fața blocului și nu ne lăsam de „patinat” până nu săreau scântei de la asfaltul proaspăt descoperit. Ne aruncam de-a dreptul în zăpadă, ne făceam potecă de gheață pe care vecinele turnau apă caldă stricându-ne avântul de la ușă, direct înspre spațiul verde - care era atunci un munte de zăpadă moale și ne ofeream cu bucurie să ajutăm vecinii care dădeau zăpada - să-și curețe și mașinile. (considerabil mai puține)

Așa mi-a fost copilăria iarna. E drept că acum încerc să evit ieșirile pe nămeți, însă nu pot să nu zâmbesc atunci când văd toți oamenii foarte serioși mergând într-un fel ciudat - al celor care au uitat că au fost și ei copii. Iar din păcate, nu văd pe nicăieri copii - care nu cred că vor avea ce să uite.

Recunosc, iarna a trecut și pentru mine prin alte stări de agregare - precum cea de adolescență. Atunci când spleenul se împletește cu impresia greșită că menirea ta este aceea de poet. În clasa a 6-a, am scris primele și ultimele mele 5 poezii. Printre ele, următoarea. Nu o judecați prea aspru. Rima încrucișată, „și”-ul narativ, repetiția, personificarea, motivul visului, schimbarea măsurii, sentimentul că la 12 ani „vremile-s trecute” - toate erau la modă pe vremea aceea.

Iarna copilăriei mele

Stau la geamul odăii mele și o privesc:
Fecioară pură cu chip luminos,
Apare naivă, cu trup îngeresc
Și-așază năframă cu zâmbet fricos.

Așa era ea, Iarna uitată,
Iarnă pierdută în valuri de vreme,
Iarnă prea mult alintată:
Iarna copilăriei mele.

Stau la geamul odăii mele și o privesc:
Mă minunez de al ei farmec,
Și tot ce fac e să gândesc
La vremi trecute, la timp darnic.

Și totul este doar un vis
Și mă trezesc din el alene
Și mă gândesc la ceva nins:
La iarna copilăriei mele...

Tramvaiul 16

2010-01-25T14:48:00.000-08:00

vine dinspre Maica Domnului, trece pe la Lizeanu, își continuă parcursul pe strada Viitorului (cu două sensuri, desigur) și ajunge către Armenească și Sf. Vineri. Însă tramvaiul 16 despre care vă povestesc eu, nu a mai făcut asta de mai bine de un an - și jumătate.

S-au reparat șinele de tramvai - când pe o parte, când pe alta. S-au făcut refugii noi, s-au pus luminițe (becuri, nu doamne) și s-au montat grilaje de protecție, așa încât dacă vezi tramvaiul de departe, sa nu poți ajunge la el decât ocolind multe zeci de metri de gard lucios. Desigur, nu vei ajunge la timp. Desigur, vatmanul, indiferent de cât de frig este afară, nu-ți va deschide ușile, chiar dacă tramvaiul încă este în stație, pentru că tocmai acela s-a nimerit a fi tramvaiul vreunei stimabile rude de-ale dumnealui.

Astăzi, după luni și luni de-a rândul în care m-am obișnuit cu ideea ca 616 (autobuzul temporar) nu contribuie la ajungerea mea fericită dintr-un loc într-altul, ci numai la apropierea cvasi-indecentă de tot felul de cetățeni, am zărit oameni (nu vă mint!) pe refugiile paralele - grație celor două sensuri de mers - într-o stație a tramvaiului 16. Fericită - ba chiar mi s-ar fi putut vedea lacrimile daca nu ar fi fost atât de frig - m-am aliniat pe refugiu, simțindu-mă mai apropiată de cei cu care împărtășeam această experiență - aproape religioasă.

16-le apare din sens opus, oprește în stația provizorie a autobuzului 616 - aflată la 100m de refugiu, apoi trece în viteză pe lângă refugiul înțesat de posibili călători plătitori de abonament. De pe o parte și de alta, refugiu și om - în fața naturii dezlănțuite. Murmurând printre buze, nițel dezorientați, toți potențialii călători se reorganizează și pornesc, pe jos. În timpul ăsta, nici pomeneală să se discute faptul evident că vatmanul n-a catadicsit să respecte - nu numai oameni, dar nici măcar refugii. Pe partea mea de refugiu însă, se lua în calcul varianta mai plauzibilă, desigur, că de fapt tramvaiul a oprit bine unde a oprit și că ar fi vorba (căci așa se aude) să se mute cu totul refugiile (abia construite, vă zic!) la 100 m mai încolo, fix în locul indicat de tramvaiul anterior.

În timpul acesta, câteva doamne (nu luminițe) încărcate de pungi, mai mult degradabile, decât bio, făceau de pază între stația proaspat plantată și stația incertă a autobuzului provizoriu 616, pesemne nu cumva să rateze mutarea.

Perimetrul de după

2010-01-05T02:16:00.000-08:00

În vara anului (tocmai) trecut, am fost cuprinsă de o panică existențială. Din vâltoarea proiectelor, examenelor finale, pregătirilor pentru licențe, m-am apropiat, pe neștiute, de perimetrul de după. Perimetrul în care știam că voi ajunge odată și-odată. Cu toate astea, rar mi-am permis să mă gândesc că se va întâmpla așa de repede.

Până în vara trecută aveam mai totul programat - știam că urmez pașii firești - de la școala primară până la absolvirea facultății. Fiecare dintre acești pași a reprezentat o piatrădetemelie, bifată cu succes. Brusc, reguli noi.

Ce este perimetrul de după?

Este acea intersecție de spațiu, timp, materie în care lucrurile nu mai sunt ceea ce au fost în perimetrul de dinainte.

Perimetrul de dinainte se definește prin copilărie/adolescență liniștită, cu planuri, idealuri și idealism, optimism exacerbat, avântul lui leștiupetoate și lasăcămăfac-eumare. În perimetrul acesta, cronologia se calculează în semestre, sesiuni și vacanțe. Este zona în care judeci tot ce-i în jurul tău după standarde personale și categorice, zona în care tu poți mai bine, tu știi mai bine, tu ai face altfel. Zona în care știi că poți face orice, iar faptul că stai cu ai tăi, lucrezi pe un part-time, sau îți resuscitezi viața socială de la o bursă la alta - reprezintă numai detalii temporare, care se vor schimba, desigur, în curând.

Perimetrul de după nu este nimic din toate acestea. Aici, viața reală pare mai reală decât ai văzut la televizor. Aici, trebuie să te preocupi de planuri pe termen lung, de decizii care îți vor afecta serios tot restul vieții, decizii de care nu-i (mai) poți învinui pe alții, trântind ușa de la cameră și țipând afectat(ă) Lasă că o să vedeți voi...

Și așa - apar problemele cu perimetrul de după:

1. te panichezi, intri într-o stare de fibrilație puternică, uiți de tot ce-ți doreai cu adevărat, de visele tale, de obiectivele aliniate pe coperta agendelor vechi, te angajezi într-un loc ce nu-ți trezește neapărat sentimente de împlinire, te gândești că e numai temporar, te obișnuiești, joci rolul de om-mare și pare că îți place, cunoști pe cineva, pe altcineva, te așezi la casa ta, și momentul în care treci în următorul perimetru (perimetrul celălalt) va fi provocat de trântirea unei uși din spatele căreia se va auzi un patetic Lasă că o să vedeți voi...În acest nou perimetru, dacă ești bărbat - vei trece prin criza vârstei mijlocii, iar dacă ești femeie - îl vei acuza pe bărbat că trece prin criza vârstei mijlocii.

2. crezi că ai putea face atât de multe lucruri, încât ajungi să nu mai faci nimic și cazi într-o dulce visare a potențialului tău fantastic, neîmplinit în(că)să. Căci ai putea face atât de multe lucruri și nu vrei, Doamne ferește!, să-ți limitezi posibilitățile. Nimic/nimeni nu pare destul de bun pentru tine, se accentuează tendințele de judecare a aproapelui, îți maschezi frustrarea și temerile printr-o atitudine detașata de je m'en fiche-ism, asezonată cu ceva sarcasm, pierzi timp prețios gândindu-te cât de prețios/prețioasă ești sau ai putea fi, tragi cu coada ochiului la cei care joacă rolul de om-mare și îți dai voie pentru o clipă să te minunezi că ei pot. După ce toate rudele, de la cele primare, până la grade îndepărtate și vecini se preocupă de viața ta amoroasă și știu ele unbăiatbunșimuncitor, respectiv ofatădefamilie-și-undemaipui-gospodină, te panichezi, intri într-o stare de fibrilație și continui cu punctul 1.

3. îți iei timp pentru tine. Te gândești. Până să treci în perimetrul de după, ai făcut destule lucruri încât să știi ce îți dorești să faci mai departe. Nici măcar perimetrul celălalt nu te sperie, pentru că până a ajunge acolo, vei face exact ceea ce-ți place, vei bifa pe rând fiecare obiectiv de pe coperta agendei (sau ușa șifonierului, după caz), vei fi preocupat de fericirea ta și nu vei avea timp de meschinării, îi vei ajuta pe ceilalți pentru că așa simți că e mai bine, nu pentru că aștepți mulțumiri și recunoaștere publică. Nu-ți va fi teamă să încerci, să schimbi ceea ce nu-ți place și să o iei de la capăt. Desigur, asta nu înseamnă că te vei afla într-o eternă căutare, căci asta te-ar aduce la începutul punctului 2 - și nu e niciodată prea plăcut să te afli la începutul unui punct.

Cum în vara anului (tocmai) trecut, am trecut razant (a se citi: am înțepenit pe acolo o vreme) pe lângă punctul 2, privind cu jind către 3, am luat măsuri corespunzătoare. Listele. O listă pentru toate lucrurile pe care le-am făcut. O listă pentru calități. O listă pentru defecte. O listă pentru ce mi-aș dori să fac.

Trăgând linie de final, am realizat intersecții peste intersecții și reuniuni:

(ceea ce îmi place + ceea ce pot* + ceea ce aș face, cu rezultate peste medie) = ceea ce vreau

* oareșicum relativ, deoarece, nu uitați, am fost înțepenită o perioadă în punctul 2, al potențialului fantastic.

Și astfel, am ajuns într-o nouă dimensiune: perimetrul dintre. Zona de scuză invocată de liste, zona de așteptare, zona în care știi ce vrei, știi că poți, dar nu știi cum.

Anul acesta, la cât de rotund îmi pare, prevăd un potențial de identificare a instrumentelor și mecanismelor care să mă aducă în locul fericit încălzit sub punctul 3.

Iar dacă nu va fi posibil, vreau o cutie de înghețată și un film bun.

E vremea colindelor...

2009-12-23T06:23:00.000-08:00

...e vremea listelor.

M-am trezit azi-dimineață cu o pornire inexplicabilă. Am facut curat în dulapuri. Am aranjat toate lucrurile în sertare. Am aliniat dosarele pe birou. Am reorganizat cărțile în bibliotecă după înălțime și asemănare. Pornirea inexplicabilă își menținea caracterul misterios. Mi-am împăturit eșarfele. Am sortat fotografiile de pe laptop - ordine cronologică și foldere cu evenimente. Am mutat fotoliul astfel încât umbra lui să pice perpendicular pe calorifer.

Urmărită de impresia că totuși ceva nu-i în ordine, am înțeles până la urmă că asta-i răzbunarea listelor. Liste pe care, într-un avânt de revoltă împotriva șabloanelor activate cu precădere în zona sărbătorilor, din seria de șiceilalțifacasta așadartrebuie, le-am eliminat în tăcere; cu seninătate.

Cum moda și normarea socială mi se potrivesc mănușă, am realizat că nu pot lupta împotriva sistemului. Iar singura cale de a-mi găsi liniștea, și căldura și alăturarea cu cei dragi, este, pare-se, prea-sfânta listă. M-am cuibărit în fotoliul proaspăt urnit și, dându-mi seama că am uitat până și ce am făcut săptămâna trecută, deprimată peste poate de perspectiva unor lungi zile pline de tot felul de mâncăruri, am încropit listele.

Later edit: am șters listele.

Oficial, în câteva zile, tot anul rămâne în urmă, cu bune și rele. Și mai ales cu învățămintele corespunzătoare, ce-mi vor servi drept praguri de sus în 2010. Ceea ce vă doresc și d-voastră. Alături de praguri - vă doresc seninătate, sinceritate, prieteni adevărați, curaj, încredere, credință, dramul de nebunie, amintirea copilăriei și gândul cel bun - către și dinspre.

Sărbători cu bine

mențiune generală

2009-12-18T10:21:00.000-08:00

Cuvântul ”lucrativ” nu înseamnă că lucrezi...Nici măcar că îți dorești să lucrezi. Sau că poți. Sau că un amic de-ai tăi lucrează de la 19 ani și are mașină în rate. Cuvântul ”lucrativ” nu are legătură cu lucratul.

Cuvântul ”lucrativ” se folosește dacă vrei să spui despre ceva că e rentabil, profitabil - util sau folositor. Și de cele mai multe ori descrie o activitate, care este utilă/rentabilă ori celelalte cuvinte folosite în definiție.

Așa că vă rog eu - dacă vreți să lucrați, spuneți așa, iar dacă nu știți sigur ce e cu lucrativ-ul, spuneți-i că-i folositor.

Vă mulțumesc.

din dragoste

2009-12-18T10:00:00.001-08:00

Astăzi, în sala Dalles, doi amici căutau cadouri pentru ”anexele lor semnificative”. M-am tot intersectat cu ei preț de multe standuri și am auzit variantele vizate. În 15 minute, enervarea generată de identificarea cadoului perfect era manifestă.

”Bă, nici nu vreau să-i iau ceva...așa, ca să zică că sunt super îndrăgostit”.

”Da, bă...da' nici nu vrei să zică că l-ai luat, așa...la mișto”

Și au pornit agale mai departe, printre eșarfe și cercei de plastic pictați manual.

PS: acum câteva zile, prinsă în offside de vremea rece, foame și timp limitat, am profitat nesănătos de un meniu special la un fast food de pe la Universitate. Două prietene povesteau ce cadouri au primit de la anexele lor semnificative de Moș Nicolae.

”Și eu i-am luat, așa...o mașinuță de aia de epocă...scumpă, că-mi zicea că ar face colecție...și mi s-a părut puțin...așa...și i-am mai luat un fular dintr-ala marfă, gri, că are el o haină...

”Da..o știu - aia cu care a venit la ziua mea! Și el? Ce ți-a luat?”

”Fată, ce să-ți zic...mi-a luat o pereche de cercei...Da' tu știi de care port eu...El mi-a luat de ăia, cu metal, așa...și colorați...S-a văzut pe fața mea că nu-mi plac...A început el să zică..e numai o parte din cadou, mai e ceva...ți-am mai luat ceva..Da' de unde...că începuse să-mi pară rău că eu i-am luat atâtea...”

”Și? Cerceii? Și altceva ce?”

”Eh, altceva! Altceva nimic...a zis-o numai așa, că se vedea că nu mi-a plăcut cadoul”. Și cerceii...a mers cu mine la Dalles și i-am schimbat...Acum a văzut și el care-mi plac...Poate o ști data viitoare...Da' eu clar nu-i mai iau atâtea, că m-am învățat minte...”

Oportunitate pentru tineri interesați de ”International Affairs & Cultural Diplomacy”

2009-12-08T01:24:00.000-08:00

Africa and the Global Economy: Creating Opportunities and Development Strategies
Africa’s progress towards the Millennium Development Goals.

The program for the Seminar is split into two parts, beginning with group workshops, seminars, and lectures from 17th – 20th January. These components will be followed by an international conference on development in Africa from 21st – 23rd January.

In addition to looking in greater detail at the history and development of cultural diplomacy, the next CDA Weeklong Seminar will focus on the issues of development and economic growth on the African continent. In particular, it will focus on the following areas:

The role of public-private-partnerships in supporting development within Africa, with a focus on the “Energy-Poverty-Action” initiative.

The role played by "economic bridges" in ensuring national and regional stability and the role young leaders can play in supporting these bridges.

New strategies for progress in healthcare, education, and water management.

The involvement of international partners in African development projects and the African economy.

The Rise of Africa: An International Conference on New Strategies and Approaches to Governance and Sustainable Development in Africa (21st – 23rd January) will take place as an integral part of the Weeklong Seminar, and will bring together expert speakers from the fields of politics, academia, and civil society for a 3 day program of lectures and panel discussions.

Once individuals have taken part in the Weeklong Seminar they will join the CDA Forum, a network of likeminded individuals from Africa and across the world who conduct activity to improve intercultural relations within Africa and between Africa and other regions.

Who can apply?

The CDA Weeklong Seminar is open to applications from students and young professionals with an active interest in the African continent and international affairs.

More information about the Seminar, including brochures, timetables, and the online application forms, can be found under: http://www.blogger.com/www.culturaldiplomacy.org/cda

For questions relating to the Weeklong Seminar, please contact us under cda@culturaldiplomacy.org

Mai multe detalii si aici.

Succes!

Voluntariatul costă

2009-12-05T12:40:00.000-08:00

Volunteers don't get paid - not because they're worthless - but because they're priceless

Sherry Anderson

Veți spune că e un americănism. Că nu-i așa. Că voluntarii nu au altceva mai bun de făcut. Că vor numai să treacă la sivi și să impresioneze. Că e degeaba.

Voluntariatul nu este plătit, e drept. Însă costă: timp, bani, suflet.

Acestea sunt lucrurile ce nu apar în anunțurile prin care se caută voluntari. Acestea sunt lucrurile care nu ți se spun în training-urile din prima săptămână. Acestea sunt lucrurile pe care le afli singur, când alergi între școală și organizație, când îți dai seama că banii de jeanși s-au dus pe întâlnirile de lucru din cafenele și pe flyere, când ești trist că proiectul la care ai lucrat 3 luni nu a primit finanțare. Când le ceri bani alor tăi ca să-l pui pe picioare. Când te lovește viața reală. Când îți dai seama că nu totul e poezie. Că trebuie să muncești, să convingi, să te iei în serios, să știi că alții se bazează pe tine.

Voluntariatul nu e un moft. Ar trebui să fie normalitatea și nu excepția de la regulă. Într-o lume în care mulți așteaptă să primească fară să ofere nimic în schimb, voluntariatul te ancorează în realitate, te învață să oferi, să spui mulțumesc și să nu privești niciodată de sus pe altcineva.

Scriam mai demult că am început să fac voluntariat din egoism. Egoismul s-a mai diminuat, însă am continuat cu voluntariatul. Pentru că, la început, totul e o chestiune de alegere. Odată alegerea făcută, voluntariatul se transformă în responsabilitate. Una dintre acele responsabilități care te împlinește, te ajută să crești, să te dezvolți și să fii prezent în viața ta. Și în viața celor din jurul tău. Iar acum - sunt sigură că nu poate fi part-time, tocmai pentru că devine o stare de spirit.

Așa că astăzi, de ziua ta dragă voluntarule, eu îți doresc să faci ceea ce-ți place, să crezi în tine și în faptul că tu poți schimba lumea.

Voluntariatul costă, e drept. Însă este o investiție pe termen lung.

În tine însuți. Iar tu - ești neprețuit.

Eu votez

2009-11-13T00:48:00.001-08:00

După tristeţea (ne)participării scăzute la alegerile Europarlamentare, după statistici şi numere îngrijorătoare, gândul că 'alţii' decid pentru tine, dezbateri interminabile despre 'cum ar fi mai bine' şi 'de ce nu este mai bine', m-am hotărât să fac atât cât îmi stă în putere în chiar momentul acesta.

Asta s-a întâmplat acum o săptămână. Din comoditatea alegerii mai puţin costisitoare şi pe principiul proximităţii, am creat un grup pe Facebook care se numeşte 'Eu votez'.

Descrierea grupului, poate mai puţin inspirată, este aceasta:

Nu vă spunem cu cine să (nu) votaţi. Nu încercăm să vă convingem că lucrurile se vor schimba.
Vă spunem că numai mergând la vot ne câştigăm dreptul de a fi nemulţumiţi de rezultat.
Pentru ca dreptul de a vota a fost câştigat. Acum 20 de ani.

Am trimis invitaţii celor mai mulţi din lista mea de prieteni, am lansat un subiect de discuţie şi în prima seară am dat refresh-uri continue paginii, pentru a observa ritmul în care se propagă informaţia pe FB.

La o săptămână de la lansare, pe grup sunt 700 de persoane. Între timp, am lansat o provocare. I-am rugat pe membrii grupului să completeze următoarea propoziţie: ' Eu votez pentru că...'

Şi au reinceput refresh-urile constante. Iar exerciţiul a început să prindă. Şi până la urmă, trecând peste costuri şi beneficii personale, cei mai mulţi suntem motivaţi de aceleaşi lucruri: se votează pentru că ne pasă de România, pentru că aşa ne câştigăm dreptul de a ne plânge mai târziu, pentru că votul reprezintă un drept pe care îl exercităm, pentru că au trecut fix 20 de ani de la Revoluţie, pentru că...

Tu de ce votezi?

Respectul faţă de educaţie

2009-10-30T03:47:00.000-07:00

La asta am fost martoră ieri, în cadrul Galei Premiilor în Educaţie, organizată de Fundaţia Dinu Patriciu.

De prea multe ori Şcoala, profesorii, studenţii, elevii - sunt trecuţi la plural şi calculaţi în procente depersonalizate. Ideea de educaţie văzută drept Cenuşăreasă, care trebuie să fie supusă, să păşească fără zgomot, să se mulţumească numai cu ceea ce mai rămâne - este cum nu se poate mai greşită. Iar Gala Premiilor în Educaţie a reuşit să (re)confere nominalizaţilor mândria de a fi printre cei mai buni. Şi a făcut asta într-un mod care îi onorează pe organizatori.

De la decorul elegant, pâna la juriu, nominalizări şi cele mai mici detalii, Gala şi-a meritat numele. Printre discursuri mai emoţionate sau emoţionante, la categoriile Învăţământ preuniversitar (Elevul, Profesorul şi Şcoala anului), Învăţământ Universitar (Studentul, Profesorul şi Facultatea anului), categoria Cercetare, Organizaţii Neguvernamentale şi Proiecte Educaţionale - au primit recunoaştere, aplauze şi premii - oameni şi proiecte deosebite. Pentru prima dată poate, lumina reflectoarelor a bătut acolo unde trebuie.

Pentru reuşita evenimentului, felicitari echipei Fundaţiei - în special coordonatoarei proiectului, Roxana Colisniuc şi Directorului General al Fundaţiei, Tincuţa Baltag.

Evenimentul de ieri a fost mai mult decât o Gala, mai mult decât un început. A fost o stare de spirit. Ne-a făcut să vorbim în şoaptă, să îi auzim şi să mai ales să îi ascultăm pe cei care au ceva de spus.

Iar până la anul nu mai e decât un an :) Şi mulţi de acum înainte.

Tu unde cobori? La Universitatii sau la Sorbona?

2009-10-20T15:13:00.000-07:00

Tu unde vrei să cobori?La Universităţii sau la Sorbona?

Dacă nu ştii răspunsul la această întrebare, vino pe 21 octombrie, ora 12, la Şcoala Superioară Comercială Nicolae Kretzulescu, sau pe 22 octombrie, ora 13.30, la Lic. Sf.Sava din Bucureşti şi află mai multe.

“Tu unde cobori? La Universităţii sau la Sorbona?” este un proiect semnat CLUB LMT, care îşi propune să vadă în ce direcţie se îndreaptă tinerii atunci când este vorba de educaţia lor. Această decizie le va influenţa puternic traiectoria profesională.

“Alegem să studiem în ţară sau in străinătate”? Ce stă în spatele acestei alegeri? Sistemul educaţional constituie principala problemă?”

Acestea sunt doar câteva din întrebările la care ne propunem să răspundem în cadrul debate-ului şi conferinţei pe care am decis să o organizăm cu ocazia Săptămânii Naţionale a Participării Active a Tinerilor.

Bineînţeles, alături de invitaţii speciali ai întâlnirii, printre care se numara:Dragos Bucurenci, Simona Iftimescu, Andrei Popescu, Bogdan Kochesch,Tincuta Baltag,Alina Ciceu.

Evenimentul este deschis publicului.

Vă aşteptăm!

Pentru detalii, www.clublmt.ro/ clublmt@gmail.com

LEAP te invită la dezbatere: Educaţia non-formală – investiţie pe termen lung sau modă?!

2009-10-14T08:36:00.000-07:00

În ce măsură sunt tinerii conştienţi de avantajele reale ale acesteia şi cum putem defini rolul educaţiei non-formale în raport cu angajabilitatea?

Pentru a urmări un raspuns la aceste întrebari, LEAP organizează dezbaterea: Educaţia non-formală – investiţie pe termen lung sau modă?!

Programul se va desfaşura sub forma unei dezbateri de tip panel între reprezentanţi ONG, ofertanţi de educaţie non-formală, ai angajatorilor şi ai mediului academic.

Evenimentul va avea loc marţi, 20 octombrie 2009, începând cu ora 16:30, la Hobby Café şi se înscrie in seria de proiecte aflate sub umbrela Săptămânii Participării Active a Tinerilor.

Miza acestei dezbateri constă în a identifica ce se află în spatele noţiunii de "educaţie non-formală", în masura în care acest concept a devenit din ce în ce mai cunoscut. Vom aduce în discuţie şi limitele unora dintre activităţile de educaţie non-formală, dat fiind că incep să apară din ce in ce mai des confuzii între conceptul de educaţie non-formală şi metodele care îl reprezintă.

Invitaţia rămane deschisă tuturor celor care sunt interesaţi de modul în care educaţia non-formală poate fi inteleasă dintr-o perspectivă cu cât mai multe puncte de vedere.

Pentru a participa la eveniment, vă rugăm să trimiteţi un mail la adresa office@leap.ro până vineri, 16 octombrie, ora 16.00. Vă rugăm să includeţi în mail o scurtă prezentare personală, precum şi o motivaţie pentru participarea la dezbatere (in total 15-20 rânduri). Lista participanţilor va fi anuntată până sâmbătă, 17 octombrie, ora 15.00, pe blogul LEAP. (http://leap.ro/blog/)

LEAP recomandă Şcoala de după şcoală, la Seara Porţilor Deschise A Treia Cafea

2009-10-13T15:33:00.000-07:00

Asociaţia A Treia Cafea îşi propune să creeze punţi de legătură între vocaţie, hobby şi alegerea profesională. În acest sens, programul Şcolii Vocaţionale A Treia Cafea include o serie de cursuri, organizate în module, susţinute de specialişti în domenii cât mai variate.

Joi, 15 octombrie, între orele 17:00 – 20:00, la Hobby Cafe, Şcoala Vocaţională A Treia Cafea organizează un eveniment cu intrare liberă pentru toţi cei interesaţi de cursurile de orientare profesională şi de dezvoltarea acelor abilităţi ascunse în pasiunile fiecăruia.

Pe parcursul Serii A Treia Cafea, profesorii îşi vor prezenta cursurile şi vor răspunde la întrebările viitorilor cursanţi.

Pe site-ul www.atreiacafea.ro, înscrierile au început încă de pe 8 octombrie. Participanţii la Seara A Treia Cafea se vor putea înscrie direct, la finalul prezentărilor.

Recomandări:

Probabil unul dintre cele mai energice cursuri, tema « Atitudine și succes » propusă de Iulian Olariu îi provoacă pe cursanţi să exploreze propriile resurse motivaţionale şi, printr-o nouă atitudine, să afle cum îşi pot organiza mai eficient și mai plăcut drumul către cariera dorită şi scopurile propuse.

Silvia Tuvene îi va îndruma pe elevi să descopere cum s-a transformat sau cum a evoluat în timp modul de a iubi. Cum au înţeles oamenii iubirea din Antichitate până în prezent, aflaţi în cadrul cursului « Toujours l’amour – ipostaze ale cuplului de la Antichitate la Postmodernism ».

Pornind de la ideea că fiecare om are un talent ascuns pe care trebuie doar să-l descopere şi să-l fructifice, Oana Popescu îşi va ajuta elevii să-şi activeze energia creatoare şi gândirea pozitivă prin cursul « Descoperă-ţi teritoriul – workshop de creativitate şi artterapie ».

Pentru cei care vor să afle mai multe despre cunoaşterea de sine, Gelu Sabău va prezenta o incursiune în istoria şi evoluţia unui sistem de gândire cunoscut încă din Antichitate în cursul « Originile şi istoria gnosticismului ».

O lume nouă se creează şi ajunge să prindă aripi în atelierul cursului «Fereastra către tine». Georgiana Vlahbei te invită într-o călătorie de pictură şi creaţie în culori, simboluri şi poveşti.

Ligia Necula susţine un curs deosebit sub semnul relaţiei de comunicare, al cuvintelor şi al artei persuasiunii. Exercitii, jocuri de comunicare şi teste pentru identificarea tiparelor de comunicare, la cursul «De comunicat, comunici. Dar eşti convingător ? »

Partenerimedia: HotNews.ro, Toateblogurile.ro, Elevate, 121.ro, TalentGate, Lume Buna, Cariere, Smart FM, Hobby Cafe

Parteneri educaţionali: HOLA, ASER, LEAP, AEGEE, AIESEC, VIP, AsociaţiaMomenttumpentru Tineri, Universitatea Bucureşti, ANPCDEFP

Toate aceste informaţii sunt disponibile şi online, la adresa : www.atreiacafea.ro

Înscriere cursuri: cursuri@atreiacafea.ro
Contact: Cristina Stoenescu
PR Manager
cristina@atreiacafea.ro
office@atreiacafea.ro

apdeit

2009-09-26T04:33:00.000-07:00

blank total. dacă nu scriu acum - cevaorice - nu mai scriu niciodată.

aşa că, iată - un post sec, casafie, şi să trec şi eu mai departe, aşa cum ar fi bine să facă mai toţi oamenii, la un anumit moment, în viaţa lor.

la mine, trecutul mai departe se petrece greu şi rar. insă atunci când se petrece, vă avertizez, se cunoaşte. cutiile, foile, agrafele de birou indoite, nasturii, şosetele desperecheate - tuturor le găsesc câte un motiv sau scuză să rămână în sertare, dulapuri şi subpaturi. De două, trei ori pe an, când bate alizeul depresiv, le sacrific pe altarul purificării mele sufleteşti. fără drept de apel.

aşa şi cu blogul. le arunc pe toate acum, ca să pot să o iau de la capăt.

licenţe. plecări intristate către bunici. regăsiri. recrutări pentru LEAP. Istanbul - Commencement Conference - Open Society Institute (final de bursă Soros). Sărata Monteoru - Şcoala de vară FORCE. LEAP în prag de toamnă. planuri. decizii răzgândite. decizii hotărâte. admitere la master. ironia sorţii. iar. decizii răzgândite. şi când m-am trezit intr-o zi, era deja toamnă.

iar. acum fix o zi, mi-am dat voie să-mi accept faptul că, de fapt, nefericirile mele sunt numai mofturi. sunt atât de multe lucruri pentru care ar trebui să fiu (şi pe cuvânt că sunt) recunoscătoare, încât ar trebui să mă maturizez şi să mă bucur de ele, fără melancolii adolescentine. e drept, nu sunt unde mă imaginam la 16 ani. însă sunt acolo unde ar trebui să fiu astăzi. dar despre asta, în episoadele următoare.

singurul regret - vara asta nu am văzut marea.

până atunci, şi noi scriem româneşte.

a little less conversation

2009-09-14T13:09:00.000-07:00

LEAP recomanda "A treia cafea"

2009-09-14T08:03:00.000-07:00

Hobby-urile se întâlnesc cu cariera la prima Şcoală Vocaţională

“A treia cafea”

Se deschid porţile şcolii – ale şcolii vocaţionale „A Treia Cafea”: prima ediţie se desfãşoarã în perioada 24-25 septembrie 2009, în Bucureşti.

„A Treia Cafea” reuneşte personalităţi din diverse domenii – de la artişti la oameni de afaceri – pentru a le împãrtãşi cursanţilor cunoştinţele lor cu privire la arta de a alege o carierã potrivită cu aptitudinile şi visurile personale.

Totodată, specialişti în psihologia carierei le vor prezenta participanţilor instrumentele prin care îşi pot transforma talentul în piatra de temelie a unei cariere reuşite, sub sloganul „de la hobby la brand personal”.

Şcoala se adreseazã deopotrivã liceenilor, studenţilor şi absolvenţilor care doresc să îşi modeleze drumul în carieră potrivit propriilor pasiuni.

Miza şcolii vocationale “A Treia Cafea” este importanţa generării unei legende personale la nivel de carieră.

Obiectivele principale “A Treia Cafea” se axează în jurul strategiei de aplicare a aptitudinilor considerate de obicei neproductive în activitatea profesională principală, având ca destinaţie brandul personal.

Invitaţii conferinţelor:

Irina Wagner , Alexandru Ciucu , Monica Tatoiu , George Ivaşcu, Daniela Fugaru-Kammrath , Radu Tudorache, Sandra Ecobescu, Catalin Mitulescu, Monica Brânduşescu, Alexandru Ciochia, Anda Marian,Florin Glinţa, Daniel Miu, Ion Cosmovici

Programul este structurat pe conferinţe şi traininguri interactive, care vor avea loc la Hobby Cafe (Str. Negustori 34, Bucureşti), între orele 10:00 şi 18:00, pe 24 şi 25 septembrie 2009.

Perioada de înscrieri este între 1 şi 18 septembrie 2009. Locurile sunt limitate la 30 de participanţi.

Parteneri media: HotNews.ro, Toateblogurile.ro, Elevate, 121.ro, Talent Gate, Radio Lynx, EurActiv, Cariere, Smart FM, Wagner-Arte si Povesti, Hobby Cafe

Parteneri educationali: HOLA, ASER, LEAP, AEGEE, AIESEC, VIP, Momenttum, Universitatea Bucuresti, ANPCDEF

Pentru mai multe informaţii puteţi accesa adresa www.atreiacafea.ro.

Caotica Ana

2009-08-28T02:04:00.000-07:00

Apasa play. Acum, daca vrei, citeste. Daca nu, mergi mai intai sa vezi filmul. Apoi, intoarce-te aici sa te convingi ca ti-a placut:)

Am vazut filmul pentru ca mi-au placut culorile din trailer. Am citit cateva recenzii - unele nu tocmai fericite - si toate vorbesc despre hipnoza, vieti trecute si un film la limita SF-ului. Eu m-am uitat, se pare, la alt film. Un film care m-a emotionat. Am inteles ca uneori, a merge mai departe, nu inseamna a privi inainte, ci spre interior.

Pentru ca se afla de multe ori la granita dintre ceea ce ar putea fi un film bun si o cadere in derizoriu, am stat tot timpul cu inima stransa, sperand sa nu ma dezamageasca. Nu stiu de a reusit ori nu, insa cateodata dezamagirile apropie.

Am vazut filmul ca pe o metafora. A cresterii. De la o adolescenta linistita si senina, cu tentative nereusite de evadare (usile colorate care nu se deschid), la devenirea catre o feminitate asumata, inteleasa, puternica (secventa finala prin NYC - un oras in care poti fi oricine, insa in care Ana alege sa fie ea insasi).

Prin moarte, cand se sfarseste biologia, ne regasim. Prin moarte acumulam. Prin moarte, sufletul se elibereaza. Prima dragoste a Anei o vindeca de nevisare. Aceeasi prima dragoste - neimplinita - reprezinta o sugrumare a spiritului - iar proiectiile asa-ziselor vieti trecute arata, de fiecare data, durerea pierderii, de care Ana incearca sa se elibereze.

Cautand siguranta oferita de imaginea paterna care i-a orientat intreaga existenta pana in acel punct, Ana se lasa salvata de tatal celei mai bune prietene (colacul de salvare aruncat in ocean - Linda), alaturi de care trece de pe un continent pe altul, dintr-o lume intr-alta. Reintalnirea cu cel care a declansat seria de vise pare fireasca si asteptata. Insa experientele care au maturizat-o pe ea au transformat legaturile - si astfel, se proiecteaza o imagine materna - nu o ipostaza amoroasa. Maternitatea, ca implinire a feminitatii, apare ca lait-motiv si spre finalul filmului - iar Ana isi gaseste puterea in realizarea acestui fapt (la madre de los hombres buenos). Se pare ca, pana la urma, nu toate femeile sunt tarfe. Si nu toti barbatii sunt violatori.

Porumbel si soim - victima si atacator - pace si razboi. Razbunare printr-un gest pur fiziologic. Violenta din scenele finale nu a fost un simplu act gratuit. A fost ultima zbatere a porumbelului din scena de inceput. Simbolul ochiului (soim, cadavru, om ce a creat razboiul) care nu mai vede, nu mai distinge binele de rau - acoperit fiind de rezultatul gestului pur fiziologic.

Am vazut filmul asa cum privesti un tablou. Am privit tabloul asa cum vezi niste secvente derulandu-se rapid din tren.

Minusuri:

- imaginea materna - Justine - nu a fost exploatata indeajuns si a lasat semne de intrebare cu privire la rol

- pretextul hipnozei - minus dublat de accentul nefericit pe care s-a prefacut a-l avea tanarul american pe tot parcursul filmului

- avalansa de simboluri si interactiuni: binele si raul, simbolul ochiului, usile, feminitate si masculinitate, pace si razboi, viata si moarte, biologic vs. spiritual, maternitate etc. - fiecare a avut potential de a se dezvolta de sine statator in derularea filmului; insa uneori fiecare a a fost sufocat de celelalte.

Plusuri:

- culorile si muzica

- secventa indragostirii celor doi

- dorinta tatalui de a dansa cu Ana ca atunci cand era mica. Emotia

- plutirea pe apa si atingerea mainilor

- nelamuririle, intrebarile si sentimentul de cearfidaca

Cu toate acestea, se prea poate sa fi luat din film numai ceea ce aveam eu nevoie. Am sa-l revad intr-un an. Si am sa stiu daca ieri mi-a placut ori nu.

Daca, tu cum l-ai vazut?

El tiempo y el silencio nos transforma - nos hace disipar los miedos

Treziti-va! Si intoarceti-va pe partea cealalta!

2009-07-25T05:38:00.000-07:00

Fierbe. Pe undeva pe sub primul strat de epiderma. Pluteste la nivel de comoditate. Se taraste prin cuvinte pe care ne pricepem numai sa le activam, sa le irosim. Ne dam de trei ori peste cap si cadem pe vertebra din zona sacrala. In loc sa ne ridicam si sa mergem mai departe, ne loveste o amnezie tampa. Ne taram pe burta pana in cea mai apropiata zona umbroasa si ramanem acolo pana se mai da cineva de trei ori peste cap. Aplaudam haotic, aritmic si apoi atentia ne e distrasa de vreo ganganie - atac senzorial care, alaturi de procesul respirator, ne suprasolicita pana la scurtcircuitare.

Fierbe. Lovirea pumnului in masa si a capului de pragul de sus. Ne pastram declarativi si puri. Niste mimoze, atinse indecent de tentatia viralului.

Umbla zvon ca asta nu e Romania noastra*. In tara oamenilor tristi, ranjetul este la moda. Luarea de atitudine este la moda. La fel buzele rotunjite pe vocalele sferice din protest. Doua Romanii. Nu se mai poate asa! Suntem milioane de romani destepti! Enough is enough! Ne intoarcem acasa! Bucurestiul nu este Teheran sau Chisinau! Pentru o Romanie de vulturi nu de struti! Te vrem!

Ei bine, Romania mea nu are balls. In schimb, are suflet si minte. Sa strige altii dupa oxid de carbon, litere din Alfabet si bluze traditionale din in. Sa strige altii dupa legionari si drepte apropiate de extrem, despre rasucirile lui Petre Tutea provocate de motoare de cautare. Sa calculam in milioane oamenii destepti. Sa calculam in milioane oamenii care voteaza. Sa calculam in milioane oamenii pentru care track record-ul celor cu balls se masoara in distanta dintre noi si ei. Iar distanta dintre noi si altii se masoara in sosele, centuri si posterior de strut.

2, 773 de membri pe Facebook. 2, 773 de oameni care s-au regasit in textul ce ne indeamna la trezire. Cativa imi sunt prieteni, cunoscuti, colegi. Si fiecare dintre ei a facut pana acum insutit mai mult decat oamenii care se dau de trei ori peste cap. Au facut insutit mai mult pentru a-si schimba viitorul, nu pentru a-l pune in mainile altora.

Ma ingrijoreaza usurinta cu care oamenii initiaza si adera la miscari de rotatie si revolutie. Declarativ si pur. Usurinta cu care oamenii se activeaza in salt si se prabusesc rupand legaturile sinaptice. Asta ne consuma. Zbuciumul. De asta obosim repede si ne retragem la umbra.

Dintr-un text scris pe genunchi, s-a transformat in manifest. Dintr-un manifest, se ajunge la un obiectiv irealist, cu iz de oracol de liceu.

Cel mai important pas ar fi sa identificam acele persoane integre, pregatite, care nu au mai fost implicate in viata politica, pe care sa le convingem sa se implice, pe care sa le promovam, sa le sustinem si sa le votam. Si nu peste patru ani. Ci toamna aceasta.. Mai avem patru luni. E timp suficient daca ne unim toti fortele in mod constructiv. In 3 zile ne-am strans 1100 de oameni pe Facebook!*

Apreciez initiativa si impresia artistica. Insa din 4 luni, s-a ajuns la 3. Intr-o tacere plictisita, pe probabil sindrom de sezon estival, petrecut departe de lumea dezlantuita.

Daca da, cu ce puteti ajuta? Sunteti acea persoana integra, pregatita, care ar fi dispusa sa se sacrifice timp de 4 ani pentru viitorul sau si al tarii? (Pentru ca a fi implicat in politica nu va mai fi, in aceasta paradigma,o modalitate de imbogatire pentru inca trei generatii- ci un sacrificiu! ) Ne puteti ajuta cu recomandarea unei astfel de persoane? Sunteti o celebritate dispusa sa ne ajute cu promovarea acestei initiative? Sunteti o persoana curajoasa care este dispusa sa ne ajute cu timpul sau, cu idei, cu sugestii, cu promovare, cu un sediu, cu fund-raisingul, cu semnaturile …oh, de cate este nevoie….*

Oh, de cate este nevoie. Si, oh, cat de multe ne lipsesc. In aceasta paradigma.

*COPYRIGHT Alexandra Svet

Drepturile de autor ii apartin Alexandrei Svet

tambien somos lo que hemos perdido

2009-07-15T14:24:00.000-07:00

sau, ca sa traducem eliberati de constrangeri, suntem si ceea ce am pierdut.

Tocmai am incheiat (sau am pierdut?) 2 h 25' de Amores Perros, un film de Alejandro Gonzalez Inarritu. Fraza de inceput de entry este de fapt fraza de final, care, mascata intr-o dedicatie, leaga tot filmul intr-un buchet si ti-l ofera.

Nu imi sta in fire, ori in stil de fragmente, sa abordez teme filozofice - cu atat mai putin cand vine vorba despre un film cu Gael Garcia Bernal (cred ca pasiunea noastra, a reprezentantelor ispitirii pomicole pentru acest firav, insa talentat actor, rezida in credinta neclintita ca el trebuie sa fie salvat; si stim cu totii ca nimic nu genereaza pasiuni mai arzatoare in sanul damelor decat gandul ca pot salva pe cineva - de orice, chiar si de un sine insusi). Cu atat mai putin filozofic ar putea parea un film in care personajele subtile ce modifica directia scenariului sunt niste caini, fapt ce indeparteaza titlul de orice nuanta metaforica.

Revenind insa la tema entry-ului pe care il citesti acum cu un interes crescand (*fapt demonstrat stiintific - cascatul nu denota plictis, ci reactie naturala a organismului catre concentrare), mi s-a confirmat o revelatie recenta. Totul tine de perspectiva. Ori mai curand - de schimbarea ei.

Toate temerile, fricile, retinerile, intrebarile. Toate deciziile pe care nu le luam de teama de a nu pierde. Timp, bani, energie, onoare, suflet, lucruri, oameni. Manifestare confortabila a instinctului de conservare. Pretext.

Ipoteza:

Suntem si ceea ce am pierdut.

Argument 1:

Nu poti pierde ceva ce nu ai avut vreodata.

Argument 2:

Nu poti avea daca te gandesti ca vei pierde.

Argument 3:

Toate temerile, fricile, retinerile, intrebarile. Nu ne lasa sa fim.

Concluzie:

Fara pierderi, suntem incompleti.

Iar pe mine, perspectiva asta ma linisteste. Se vede treaba ca lait-motivul celor mai recente post-uri a fost dat de pierderi si regasiri.

Incheiem capitolul si ne vedem mai departe de ale noastre.

Ma pierd. Deci exist.

ma agat de oameni

2009-07-08T11:53:00.000-07:00

Astazi, din sifonier, mi-au cazut in brate numai haine negre.

Cum sa ma intorc la bunici si sa ma astepte lumanari pe prag? Cum sa ma intorc in casa copilariei mele si sa nu pot sa rad si sa strig de la poarta ca am ajuns? Cum sa stau cuminte, cu mainile in poala, jucandu-ma mecanic cu cordonul de la rochie? Ce sa ii spun bunicii mele cand o sa ma ia in brate? Cum sa o vad pe mama copil?

Cat de umani devenim cand altii nu mai sunt. Cat de stanjeniti. Cat de departe se afla ironia si nimicniciile. Cata liniste se face in noi. Cum ne cuprinde regretul de a nu fi facut ceva mai curand, de a nu fi facut ceva mai bine, de a nu fi fost mai sinceri, de a nu fi zambit mai mult, de a nu fi sperat mai frumos.

Bunicul imi aducea cirese. Disparea de la masa mare din curte unde stateam cu totii, pleca in gradina si se intorcea cu o pestelca plina. Iar eu, in loc sa sar si sa-l iau in brate, ii multumeam politicos, usor plictisita, gandindu-ma ca asa face o domnisoara educata de la oras. Incurcata de insemnatatea gestului simplu.

Acum, educata si usor plictisita, am sa aprind o lumanare. In loc de un multumesc. Care, nu stiu cum se face, vine mereu prea tarziu.

Am scris aici ca sa-mi aduc aminte. Sa nu uit - sa fiu mai sincera. Sa zambesc mai mult. Sa sper mai frumos. Am scris aici ca sa-mi aduc aminte sa ma agat de oameni. De oamenii care sunt importanti, de oamenii care pot fi importanti. De oameni care au fost. De cei care vor fi. Sa ma agat de oameni cu drag, de oameni dragi; sa imi amintesc a spune multumesc la timp.

Sa gandesc mai putin si sa simt mai mult.

Ca sa imi aduc aminte sa traiesc astazi. Sa fiu prezenta in viata mea. Si sa imi asum ceea ce sunt si ceea ce fac. Sa imi imbratisez greselile si sa ma bucur de reusite.

Am scris ca sa-mi amintesc ca totul trece foarte repede.

Insa totul trece mai frumos decat orice-ul.

Si pentru ca nu e nevoie sa ma regasesc. Sunt deja aici.

LEAP te vrea voluntar!

2009-07-01T13:22:00.000-07:00

Link Education And Practice caută colaboratori-voluntari pentru proiectele sale de educaţie non-formală!

Aşteptăm CV-ul tău pană pe 15 iulie, la adresa office@leap.ro. Apoi, te aşteptăm la interviu.

Tu eşti

Student cu ceva experienţă in educaţie non-formală (voluntariat, traininguri, stagii de practică, asociaţii studenţesti etc.) şi iţi doreşti să realizezi proiecte, visezi să lucrezi in cercetare sau să dezvolţi strategii de PR.

Noi suntem

LEAP - fondat şi condus de tineri cu experienţă in domeniul non-profit şi in proiecte educaţionale - un meta-ofertant de educaţie non-formală, un nod de legatură intre toţi ceilalţi actori din domeniu - fie că aceştia sunt membri ai mediului universitar, sau ai mediilor de afaceri şi instituţional.

Ceea ce aşteptăm de la voi - cei care vă doriţi să desfăşuraţi stagii de practică in cadrul LEAP, sau care vreţi să continuaţi ca voluntari-membri in cadrul organizaţiei noastre - este o activitate intensă si continuă, dorinţa de a invaţa şi de a atinge standarde de profesionalism.

Care sunt activităţile pentru care vrem să ni te alături?

LEAP desfăşoară mai multe proiecte in paralel. Pentru că este vorba de dezvoltarea ta, nu avem o fişă a postului pe care trebuie să o respecţi, dar avem sugestii despre cum ar putea munca ta să se integreze in efortul nostru de ansamblu. Poţi incerca propriul tau drum, iar LEAP iţi oferă mijloacele pentru a-ţi atinge potentialul maxim.

Pentru a vedea cateva exemple de proiecte in derulare şi activităţi pentru care căutăm colegi de echipă, te invitam sa ne vizitezi blogul. Pentru detalii despre educatie nonformala si angajabilitate, vino pe situl LEAP.

Un prim pas către LEAP inseamnă un CV la adresa office@leap.ro!

Salvati-o pe Ana!

2009-06-30T03:51:00.000-07:00

Daca ai fi tu. La 23 de ani. Daca ai zambi. Daca ai crede. Daca ai spera. Daca ai avea toata viata inainte.

Daca timpul tau inseamna toata viata pentru ea.

Urgent, donare de sange pentru Ana – 23 ani, studenta, fiica si prietena – care a avut in seara de vineri 26.06.2009 un accident in timp ce se indrepta spre mare, masina in care se afla rostogolindu-se de pe autostrada soarelui in dreptul km 30. In momentul de fata, starea ei este foarte grava, traieste din transfuzii si are mare nevoie de sange!! Nu conteaza grupa!

http://saveana.wordpress.com/

Later edit via RM aici

Informatii suplimentare pentru cei ce vor sa mearga sa doneze sange:

1. Centrul unde se face recoltarea se afla in apropiere de Piata Victoriei, pe Str. Constantin Caracas, nr.2-8, sector 1, colt cu str Dr. Iacob Felix.

2. Trebuie parcursi urmatorii pasi:
- camera 54 ptr luare in evidenta
- camera 38 ptr consult medical si analiza sangelui (ambele la etajul 1)
- la etajul 2 asteptati sa fiti strigati

3. Neaparat sa fiti odihniti si sa fi mancat dimineatza paine cu gem sau biscuiti sau covrigi si sa fi baut ceai indulcit.

4. Programul incepe la ora 7:30, dar e recomandat sa ajungeti pe la 8.

5. Poate cel mai important: in sala unde donati sange sa mentionati numele persoanei pentru care donati, spitalul, sectia

6. Pentru cei ce nu au mai donat niciodata, sau a trecut mai mult de 6 luni de la ultima donare dupa luarea in evidenta se ia o proba de sange care este analizata si abia dupa 2 zile apar rezultatele. Abia dupa ce aceste rezultate sunt OK veti putea dona efectiv.

7. Cei ce doneaza sange vor primi 7 bonuri valorice de 7.41 RON, o zi libera de la serviciu/scoala (ziua in care doneaza sange) si reducere 50% la abonamentul RATB/Metrou ptr o luna.

Later later edit via http://www.pentruviata.com/cum.html

Ghidul donatorului

Poţi să donezi?

Pentru a putea deveni donator de sânge, trebuie să îndeplineşti următoarele condiţii:

vârsta cuprinsă în intervalul 18-60 ani
greutate 58-100kg femeile şi 60-110kg bărbaţii
tensiune arterială sistolică între 11 şi 18mmH
să nu fi suferit în ultimele luni intervenţii chirurgicale
femeile să nu fie: însărcinate, în perioada de lăuzie, în perioada menstruală
să nu fi consumat grăsimi sau băuturi alcoolice cu cel puţin 24 de ore înaintea donării
să nu ai/să nu fi avut urmatoarele boli:
hepatită (de orice tip)
TBC
sifilis
malarie
epilepsie
bruceloză
ulcer
diabet zaharat
boli de inimă
boli de piele
miopie peste (-) 6 dioptrii

Înainte de a dona:

Dimineaţa înainte de recoltare poţi consuma o cană cu ceai sau cafea, un mic dejun puţin consistent, legume, fructe
Fără proteine, grăsimi (lapte, unt, carne, etc)
Nu fuma înainte şi după donare cu o oră

Avantajele donării:

Următoarele analize sunt gratuite: RH; Grupa sangvină; Hepatita B, C; HIV(SIDA); HTLV (leucemie); VDRL (siffilis); ALT (probe hepatice).
La cerere, ai posibilitatea efectuării ulterioare şi a altor analize gratuite (calcemie, glicemie, transaminaze, colesterol, EKG, radiografie pulmonară)
Adeverinţa pentru obţinerea unei reduceri de 50% pentru transportul în comun pentru 30 de zile
1 zi liberă (în cazul angajaţilor cu carte de muncă)
Primeşti 7 bonuri de masă în valoare de aproximativ 50 RON

Cât se donează:

La o donare se recoltează 450 ml de sânge, cantitate ce se reface: ca volum in câteva ore, celular în 2 săptămâni.

Siguranţa:

Trusa utilizată pentru fiecare donare este sterilă şi de unică folosinţă.
Nu există riscul contaminării cu HIV, sau alte virusuri.
Senzaţia de leşin sau oboseală după donare este foarte rar intâlnită.
Poţi dona doar dacă starea de sănătate îţi permite şi te simţi bine.
înaintea donării ţi se vor pune câteva întrebări legate de starea de sănătate şi ţi se va face un mic examen medical - hemoglobina, puls, tensiune.
Rezultatele testelor sunt confidenţiale

Noaptea prea lunga a filmelor nu chiar asa de scurte

2009-06-29T11:12:00.000-07:00

Planuiam sa merg la Futu-resh-orts decevavreme. Cand inca mai era zapuseala in aer si asteptam noaptea cu racoarea din Herastrau.

Insa pentru ca a inceput sa vina toamna in fiecare seara, filmele scurte s-au mutat la TNB. Si noi dupa ele. Ceva lume in zona, nivel ridicat de trendyness, convorbire telefonica cu O. despre incercarile patrupedelor de a atrage atentia prin marcarea teritoriului in spatii publice si apoi mustrari de constiinta manifeste catre R. pentru corupere de voluntari minori la legarea bratarii primite contra 20 RON. Atat a fost biletul de intrare.

Urcam trepte dupa trepte dupa trepte si ajungem - eu una cumva dezorientata - la locul cu pricina. Una dintre sali deja plina de scaune. Iar scaunele pline de oameni. Alta sala, alaturata, goala. De oameni. Pionierat pentru mine si R.. Schimbam locurile de vreo 4 ori luand in calcul toate variantele: prea aproape, nu indeajuns de aproape, prea la stanga, prea la dreapta. Atmosfera inabusitoare - legaturi create cu ceilalti participanti prin faptul ca ne respiram unii altora aerul.

De bine ce ne-am asezat (revenim la senzatia compromisa de avion cand speri ca langa tine se va aseza tatal copiilor tai), cu cateva emotii - s-au pornit si proiectiile, dupa un discurs de deschidere relativ greu de auzit - insa pun asta tot pe seama faptului ca imi concentram energiile catre inspiratie. S-a pornit si ploaia. Am pornit-o si noi catre alta sala.

Minusuri:

- filme prea lungi pentru a fi scurte - in special pentru prima parte a serii

- sunetul care avea o personalitate proprie, separata de a filmelor

- ploaia de afara

- ploaia dinauntru

- incendiul de la cladireadesticla de la Armeneasca, care a concurat serios cu popularitatea evenimentului in sine

- mirosul de bere din sala, amestecat cu ceva fum de tigara de pe holul cu foi printate A4 care ne spuneau ca de fapt este o iluzie optica, de-o taiai cu cutitul

Plusuri:

- atmosfera relaxata

- buna crestere a celor prezenti

- plimbarea cu scaunul plia(n)t prin baltile apei de ploaie

- statul langa perete alaturi de placuta companie a initiatorilor acestei miscari (n.n. de stat langa perete)

- una dintre voluntari/organizatori care manuia cu dexteritate cate doua mopuri deodata, in incercarea de a stavili fortele naturii manifestate in interior - o felicit pe aceasta cale pentru initiativa si determinare

- briosa

- Next Floor, Regia: Denis Villeneuve, Canada, 2008

- The Nail, Regia: Benedikt Erlingsson, Islanda, 2008

- El Empleo, Regia: Santiago 'Bou' Grasso, Argentina, 2008

- altele pe care nu le-am vazut datorita plusurilor de mai sus:)

- "daca iesim, intram?" @ R.

Asadar, la o analiza rapida, cantitativ - iesim pe plus si felicitam organizatorii.

Data viitoare insa, s-ar putea sa astept sa iasa cartea.

Later edit (la cererea publicului :P )

La partea de plusuri, analiza nu ar fi completa fara mentiunile adaugate la montaj (multumiri, Razvan, pentru sesizare, ne cerem scuze pentru dezmagirea initiala:) :

- plimbarile dezorientative pe holuri

- aruncarile cu privirea insistenta

- legea lui Arhimede readaptata -prin scufundarea de sus in jos

- raspunsul universal "partial, lateral"

- discutia despre variatele nivele de coolness

- hlizeala de pe scarile Artexpo

- doza de Redbull cu tesut epitelial si discutia despre ingredientele organice

- va urma -

unde sunt cand nu ma regasesc

2009-06-25T07:35:00.000-07:00

Dupa o perioada de pauza ceva mai lunga, ma intorc pe blog.

Ca o intoarcere acasa.

Trei ani (+ unul bonus), doua facultati, doua saptamani, doua licente. Incheiate toate astazi.

Cu bine.

In loc de sentiment de usuratate a fiintei, ma copleseste plinatatea lipsei. Lipsa unui termen limita, lipsa unor sute de pagini, lipsa ceasului desteptator (a carui denumire este inselatoare, va asigur), disparitia subita a planurilor cu privire la totceaveamdefacut inlocsainvat.

Ar fi mult de scris, insa mi-am pierdut obisnuinta scrisului pe sufleteste. Revin, incet.

Daca ma vedeti, spuneti-mi ca ma caut. Sa stau locului odata, sa ma regasesc.

Ce bine (ca) v-am regasit!

proiect recomandat de LEAP

2009-06-10T14:15:00.000-07:00

Te asteapta o educatie alternativa, dezvoltare recreativa, distractie si multi prieteni! Scoala de vara FORCE este mai mult decat o fila dintr-o carte de mate, bio sau romana... este o scoala de vara in care se reunesc liceeni talentati, deosebiti, ce cauta mereu mai mult decat primesc.Timp de 10 zile, incepand cu 4 august, la Sarata Monteoru, te invitam sa fii alaturi de noi intr-un program interactiv de fun&learn.

Pe parcursul celor 10 zile, scoala de vara FORCE va fi o alternativa de calitate la educatia scoalara. Cele 2 mari directii pe care ne vom concentra sunt:

dezvoltarea personala - prin seminarii, training-uri, ateliere de lucru și de creație, activități sportive și team-building-uri;
dezvoltare profesionala - prin consiliere si orientare profesională pentru o cariera de succes și obținerea unui viitor loc de muncă.

Nu trebuie decat sa vizitezi acum: www.force.ro si sa completezi formularul inscriere.

Asadar, nu mai sta pe ganduri, indrazneste sa faci primul pas si APLICA ACUM la scoala de vara FORCE!

rom tricolor

2009-06-06T04:21:00.000-07:00

Eu locuiesc la bloc. Langa blocul meu, este o casa. Cand eram mica, apartinea unei familii de romi. Cu doi copii - un baiat si o fata. Se jucau mereu cu noi, copiii de la bloc. Imparteam orele la cat e ceasul imparate, stateam impreuna la un, doi, trei, la perete, stai!, vorbeam despre flori, fete sau baieti, melodii si cantareti. Jucam leapsa pe culori si de-a v-ati ascunselea. Mai auzeam prin vecini ingrijorari si nedumeriri, care mi-i descriau pe c. si m. in alte culori decat cele pe care le cunosteam eu si nu intelegeam de ce - sunt tigani - era spus ca un diagnostic de boala incurabila.

Si am inceput sa fiu mai atenta, sa vad ce simptome prezinta. Si parca, odata, jucam sotronul si am vazut-o pe m. cum a luat din cutia mea o creta verde, intreaga, pe care nu a mai pus-o la loc. Alta data, c. ne-a batut la macao, insa eu l-am vazut ca punea jos cate doua carti deodata. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, nici acum nu stiu ce s-a intamplat cu surprizele de la guma de mestecat Turbo pe care le colectionam cu totii, cu atata infrigurare. Stiu doar ca le-am adus intr-o zi afara, m. a zis ca imi da niste dubluri si...

Apoi s-au mutat, cum am aflat mai tarziu ca au facut-o de atatea alte ori in trecut. Si i-am uitat.

Acum, pe strada, accelerez pasul cand trec pe langa tigani si imi tin geanta mai strans, nu ii privesc in ochi si uneori imi tin si respiratia, numai-numai sa trec neobservata. Ii reped daca ma intreaba ceva, ii judec si sunt sigura ca fiecare are in buzunar o colectie de surprize - de la guma de mestecat Turbo.

Stiti cum este, asa-i?

Stiti cum este revelatia faptului ca stereotipiile si prejudecatile nu actioneaza decat ca profetii auto-implinite, stiti cum este egalitatea de sanse si drepturi, integrarea, responsabilizarea?

Nu sunt ipocrita. Da, am fost scuipata cand nu am vrut sa ii dau bani unuia pe strada. Da, am fost atacata si lovita de un tigan. Da, imi este frica atunci cand ma intorc seara mai tarziu acasa.

Nu sunt ipocrita. Da, am fost la evenimente dedicate romilor, chiar si numai pentru a ma provoca in a intelege, pentru a-mi castiga dreptul de a judeca. Da, am inteles ca si noi, si ei, suntem victime ale prejudecatilor noastre. Am inteles ca vorbind in termeni dihotomici nu vedem decat o parte a problemei si niciodata solutia. Am inteles ca pe unii ii respect, pe unii ii admir, pe unii ii compatimesc, iar de altii mi-e frica atunci cand ma intorc seara mai tarziu acasa.

Luni am fost la etapa finala a concursului national "Tinerii Dezbat". S-a vorbit despre egalitate de sanse, despre masuri afirmative, despre discriminare si despre viitor. S-a vorbit fara patima, dar cu pasiune. Am stat cu totii la o masa rotunda in Casa Poporului (nu, nu in Palatul Parlamentului) si am vorbit si am ascultat, privindu-ne in ochi. Felicit din inima initiativa si ii salut pe cei de la RNTR (under construction) - o echipa frumoasa si implicata, careia ii doresc mult succes si in viitoarele proiecte.

Pe langa planuri, proiecte, strategii si succese, am vorbit de multe ori cu C si despre asumarea identitatii ei. Si ma bucura curajul. In a-si asuma - nu identitatea - ci responsabilitatea de a fi un purtator de cuvant, care, prin reusitele personale, poate influenta - poate genera schimbarea.

Si ii felicit si intelepciunea de a formula argumente pentru a convinge tinerii romi sa contribuie la aceasta schimbare. Cititi cu rabdare si aplicati la internship-ul descris mai jos, ori raspanditi vestea mai departe.

Am crescut acum. Nu mai e vremea jocului de-a baba-oarba. Acum e adevar si provocare.

C mi-a spus de ce:

- pentru ca mai multi tineri de origine roma, care s-au integrat in societatea romaneasca - sa-si asume identitatea (nu si prejudecatile), sa fie sustinuti in acest proces, sa-si dea seama ca ei nu mai sunt amenintati si ca pot schimba ceva sau macar pot deveni exemple de buna practica - ceea ce, in timp, va reduce stereotipul fata de tigani. De ce tocmai ei? Pentru ca deja sunt integrati in societate, pentru ca sunt capabili sa fie (sau sa devina) link intre cele doua culturi.

-Pentru ca acest lucru sa se intample, ei trebuie mai intai identificati- si asta chiar e munca de detectiv, presupune eforturi de a transmite mesajul pe cat mai multe canale - ptr ca sunt sigura ca sunt raspanditi in cele mai diverse medii si se preocupa de cele mai diverse domenii.

-Pentru ca romanii sa sprijine cauza, sa inteleaga ca ce se intampla cu romii este o problema sociala si nu numai una etnica si care vrem nu vrem ne afecteaza pe toti. Acesti romani (mai ales daca sunt lideri de opinie in societate) pot incuraja romii ascunsi sa iasa in fata tocmai prin toleranta si sprijinul lor. Sa se creeze o solidaritate intre cele 2 culturi si sa depasim "paradigma separarii" sa ne uitam in curtea vecinului- ca de data asta e bine.

Balanta dintre oamenii capabili si numarul de probleme existente in zona aceasta - este extrem de dezechilibrata. Internshipuri precum cele de la Bruxelles sunt menite sa creeze astfel de resurse umane, o elita care sa influenteze in bine aceasta problema grava cu care ne confruntam cu totii.

Iata detaliile acestui internship: INTERNSHIP for the Young Roma Graduates, EC, DL 22.06

Dear All,

We are happy to launch the 2009-2010 Call for Application for the

European Commission Internship for young Roma Graduates. The

internship will start on October 1, 2009 until February 28, 2010.

The deadline for sending applications is 22 June, 2009

Kindest regards,

Violeta Naydenova

Program Coordinator

Roma Initiatives

Open Society Institute Budapest

E-mail: vnaydenova@osi. hu

Tel.: +36 1 327 38 55

Fax: +36 1 327 38 41

Mai multe informatii, vezi aici.

Later edit: Un filmulet pus pe facebook de C.N., sub intrebarea daca nu cumva acelasi lucru se intampla si cu romii.

Eu nu mai vreau sa fiu blonda.

viata (anti) sociala

2009-05-23T07:04:00.000-07:00

Am avut primul calculator in clasa a 7-a si internet din clasa a 9a, prin dial-up. Cunosteam toate tonalitatile modemului si ma rugam cu ochii tinta la el sa prinda o frecventa libera, pe care o identificam dupa piuit. Aveam lag pe mirc, ceream ping-uri, incepeam fraze cu /me si imi identificam colegi pe holurile liceului dupa nick-ul de pe net. Telefon mobil am avut de pe la 16 ani. Multa vreme inca mai memoram numerele de telefon, pentru ca nu erau prea multe de trecut in agenda.

In mod uimitor, am supravietuit mare parte din viata mea fara mijloace de comunicare faradecare existenta mea prezenta si-ar pierde sensul. Accept fara clipit din ochi avantajele avansului tehnologic, dar e un lucru pe care nu-l pot intelege, si pace!

Inainte ca avantul (cuvant derivat din vant, asadar derizoriu sisau trecator) tehnologic sa ne usureze constiinta atunci cand contramandam/intarziem/modificam: ora, locul, ziua - cum faceam de totusi ne intalneam?Fara sa asteptam 3 zile pe saptamana la vreo iesire de metrou cu Speranta - ca poate unul dintre amicii nevazuti de multa vreme va trece fix pe acolo.

Ce reteta secreta ne facea sa ne asumam un angajament, o responsabilitate, sa avem un program sanatos si putin variabil, astfel incat atunci cand in aprilie stabileam o intalnire pentru 5 mai, la ora 18:00, la metrou, la TNB, ea chiar se producea?

Acum, nici Speranta, nici prietenii nu mai sunt ce-au fost.

Acum, am 2 telefoane mobile, telefon fix, 5 adrese de e-mail (una pentru o scoala, una pentru alta, una oficiala, una pentru LEAP, una mai veche) blog, facebook, twitter, linkedIn, Ym, MSN, Y360, skype. Si pe cuvant de reusesc sa stabilesc vreo intalnire care sa nu isi modifice coordonatele de cel putin 3 ori pana la momentul (re)stabilit, iar asta in fericitul caz in care nu se amana pana la o data ulterioara...

Asa ca, te rog, nu-mi scrie pe twitter - ci trimite-mi un porumbel cu mesaj elegant purtat la glezna. Nu imi ura la multi ani pe wall-ul de pe FB - vino si scrie cu creion chimic pe zidul cu interfon. Nu-mi trimite cadouri virtuale - adu-mi o floare in scara blocului, sau la metrou la universitate. Nu-mi da sms - gandeste-te la mine, iar eu voi sti. Nu-mi da buzz pe mess - da-mi un cot sa ma faci atenta sa ma uit la tine atunci cand imi vorbesti. Crede-ma pe cuvant cand iti spun ca nu m-am ingrasat si nu mai compara fotografiile mai vechi cu cele de pe Hi5. Nu da send cu o semnatura electronica in coada, ci parfumeaza o scrisoare, ca sa stiu ca nu ai mai pus alte cuceriri in Bcc.

E drept, nu prea am timp de glezne de porumbei, de vecinii deranjati de creionul chimic, de pus apa la flori, de gandit la tine, de vindecat vanatai de la coate, de alergat pentru slabiri, ori de alergii de la parfum.

Asa ca, zic eu, cel mai bine, comenteaza-mi pe blog :)

Save now

Publish Post

View blog in New Window

simona:)

Cup Noodles

2009-05-22T00:52:00.000-07:00

$0.75. pui, vita, legume, creveti. 10 minute. 1 an.

Daca cineva mi-ar spune sa descriu cum a fost calatoria mea initiatica, i-as raspunde ca USA are gust de Cup Noodles. Multe arome, ieftina, rapida, se amesteca, bucatile de morcov au gust sintetic, toata lumea le consuma si sunt de provenienta chinezeasca. Insa provoaca dependenta.

Timp de un an de zile, fiertura asta nefireasca a fost pentru mine (pe langa unul dintre cele mai reusite feluri de mancare pe care le pot gati:) ) simbolul departarii de casa.

(pentru a fi sincera pana la capat: Cup Noodles si inghetata Ben&Jerry's.)

Aici, am inceput sa caut cu infrigurare pe rafturile de supermarket orice s-ar fi apropiat ca gust de experienta gastronomo-microundica. Si am gasit. Ceva asemanator. Si, din cand in cand, imi ofer un festin cu taitei uscati, preacondimentati, plini de chimicale, peste care torn apa fiarta. Cu ochii inchisi, cu un zambet tamp pe fata, respir aburii paharului de plastic si ma plimb pe la muzeele din DC, schimb metrourile in NYC, vad caprioare pe marginea drumului in Ithaca.

Zilele trecute, ramasa singura acasa, m-a lovit un dor straniu de Cup Noodles. M-am aruncat pe rafturi, apoi, in bucatarie, cu mainile tremurande am deschis pachetul, am turnat apa si am ingaduit 5 minute pentru producere de reactii chimice. Cu ochii inchisi, cu un zambet tamp pe fata, am realizat:

De fapt, asta este gustul independentei.

eurovision - cu intarziere

2009-05-21T08:31:00.000-07:00

Prestatia Moldovei la Eurovision m-a facut sa ma simt mandra ca sunt romanca.

Cat despre Elena, intentia buna. Greseala in calcule a fost, de fapt, elementara: fetele din Balcani n-au avut timp sa voteze, pentru ca ele sambata seara sunt in club, preocupate de cum le radiaza soldurile in timp ce danseaza pe mese, dand pe gat tonicul cu lamaie.

Cat despre EBA, pare-mi-se ca a participat pentru Estonia.

Later edit: Si Mircea Lucescu m-a facut sa ma simt mandra ca sunt romanca. Pentru steagul fluturat pe stadion.

descoperire

2009-05-20T03:03:00.000-07:00

Printr-un link al unei FB friend (Ioana C.) am intrat pe acest blog. Si creeaza dependenta :)

E drept ca mai sunt si exemple mai putin fericite, insa sunt exceptii. Si chiar si asa - culoare, curaj, foarte putine genti tinute in pozitia "bratului indicator", un fel de societate secreta, cu reguli nescrise, urban style, energie, oameni vii, relaxati, creativi.

Nu cred ca se prea plimba cu ratb-ul, pentru ca nu te lovesti de ei zilnic, insa exista. Si asta nu poate decat sa ma bucure. In fotografiile acelea (re)gasesc un bucuresti care imi place, care vibreaza altfel, care traieste "mai" unic decat suntem noi obisnuiti.

Ma duc sa dau o raita prin sifonier. (uhm...adica sa scriu la licenta)

varia miercuri

2009-05-07T05:58:00.001-07:00

Gratie licentelor apropiinde, viata mea sociala capata noi dimensiuni. Augmentate.

Ieri, am reusit sa ajung la Biblioteca Vie CNDB - de la TNB. Daca vreti sa cititi un detinut, o feminista, un corporatist sau o blonda - colectia e larga, iar continutul nu se judeca dupa coperta. Nu am reusit sa citesc pe nimeni ieri, pentru ca erau cozi la imprumuturi. Insa am trecut prin tunelul vietii. Un personaj de acolo m-a intristat un pic atunci cand mi-a zis ca am trecut de adolescenta si nici ca mai pot sa ma intorc. Insa canapeaua de final e vibratila. Daca nu ma credeti, mai aveti ocazia sa beti o limonada, pe fundal de expozitie de sunete, azi si maine.

Apoi, depasindu-mi starea de confort (adica pe un cer partial noros, cu laptop carat timp de 10 ore, somnolenta si neincredere in ce avea sa se intample in restul serii) - am insotit un amic (faradenume in acest entry, pentru ca si asa simt ca produc un sacrilegiu scriind despre asta:) ) la o intalnire a unei societati aproximativ secrete. Intrunnustiucareloc, laonustiucareora, intronustiucarezi. (detaliile le pot oferi la cerere, daca nu va fi cu banat initiatorilor :) )

Buna, sunt simona, si am fost la un "seminar de seductie".

Descrierea este de prisos! Ganditi-va numai la un fel de Hitch autohton, in actiune. Cativa "mentori" - trecuti prin ups & downs ale refuzurilor, imposibilitatii de a intelege femeile, renuntarilor si stanjenelii in ale "agatatului" - au gasit "reteta secreta" de cucerire. Si pentru ca un secret se pastreaza mai bine cand e stiut de mai multe persoane, s-a dus vestea cum ca exista un loc in care cineva iti spune cum sa abordezi o tipa, cum sa capeti incredere in tine, cumsanu, cumsada. Structura oficiala - prelegere, discutii, exercitii si tema pentru acasa. In sesiunea urmatoare, se verifica tema, se trag concluziile si se merge mai departe.

Din punct de vedere tehnic, nu e complicat.

Eh, intrebati-ma pe mine, ratacita pe acolo, daca e sau nu complicat! M-am dus ancorata in cele mai sincere prejudecati. Recunosc. Si in prima jumatate de ora, D-zeu mi-e martor - (El si amicul faradenume) nu cred ca se putea privire mai critica si mai ironica decat a mea.

Oricum as incerca sa descriu - se pierde din farmec. Am sters pana acum un paragraf intreg, pentru ca nu reusesc sa redau "pe bune" ce se intampla acolo - mai ales din sfiosenia faptului ca mi-a fost permis accesul intr-o insula testosteronica frematand a neincredere si intristare, revolutionata, din cand in cand, de catre vreun succes rasunator al celui care "a combinat o tipa in club".

Ah, cum i-am mai judecat! Cum am zambit cu colturile gurii pana la urechea interna!

Pe parcurs, au mai venit 2 fete. La intrarea lor, am simtit tensiunea din aer (e adaugata la montaj, ca nuanta artistica) si incordarea bratelor sprijinind agendele si pixurile care notau ascultatoare cum sa scapi de credintele negative cu privire la femei. In pauza, nu am putut sa nu remarc faptul ca am fost complet ignorata, in timp ce domnii se incercuisera (adica stateau in cerc) si isi dadeau cu parerea la ce ar zice sau ce ar face o femeie. (Oare de ce nu ne-au intrebat pe noi, cele prezente?) Intrand in discutie, am dat de nefiresc, ciudatenie (in traducere libera din "awkwardness") si o oarecare atitudine defensiv-agresiva - simtindu-ma, pentru o clipa, vinovata.

Treptat, am realizat ca n-am sa mai pot scrie pe blog in stilul pe care deja il anticipam - oferindu-le pretiosul sfat de a merge mai bine intr-un bar/biblioteca/autobuz/whatnot in care chiar pot vorbi cu persoane reale, mai curand decat a exersa si a-si imagina cumarfisafie.

Un exercitiu live - in care una dintre cele doua tinere - provocatoare de incordari - a jucat rolul fetei-tinta, "de abordat" - m-a facut sa-mi dau seama cat curaj trebuie sa isi adune pentru asta, cat de nelalocul lor se simt, cat de ingroziti de teama unui refuz. Si i-am apreciat pentru faptul ca se afla acolo, incercand sa invete, sa se dezvolte, sa isi invinga temerile. Si i-am apreciat - pentru ca fiind acolo au facut mai multi pasi decat orice tip aparent sigur pe sine care nu se poate implica intr-o relatie din pricina demonilor personali. Pe alocuri, au dreptate - femeile, privite din directia aceea, sunt fioroase. Pe celelalte locuri, se insala amarnic.

Insa nu era sa le spun tocmai eu asta:)

Asa cum ti-e greu sa ranesti pe cineva pe care l-ai cunoscut vulnerabil, expus, sincer si atat de deschis incat te-a facut pe tine sa te simti fals, asa nu ii mai pot judeca eu.

Iar dintr-un punct de vedere feminin, personal si complet justificabil - primele 5 lectii de ne/urmat - intr-o ordine dezordonata.

Lectia 1:

Fii sincer si un dram autoironic in abordare.

Lectia 2:

Nu vorbi mult sau intruna. In pauzele din conversatie, ea va spune sigur (!) ceva. Continua de acolo.

Lectia 3:

Indiferenta (ta fata de ea) e buna pana la un punct. De acolo, orgoliul ei iti va da planul peste cap.

Lectia 4:

Nu folosi "replici de agatament". Nu folosi cuvantul "agatament".

Lectia 5:

Fa-o sa rada. Dar sa nu moara de ras.

imi place

2009-05-02T13:29:00.000-07:00

dimineata tarzie de uichend. mirosul de cafea. lumina care isi face loc prin perdea pana pe pervaz. sa ma trezesc devreme dupa ce m-am culcat tarziu. sa merg pe strada la 8 dimineata, intr-o zi de mai. muzica. sa merg cu troleul. sa stau la fereastra si sa trec pe langa rondul de flori de la universitate. sa ma uit la oameni. sa merg pe jos, pe Splai, inspre Unirea. imi plac. cladirile de pe partea stanga. librariile. hainele noi. hainele vechi care imi amintesc de ceva. cafenelele. imi place.cafeaua bauta pe strada. sa merg repede. sa iau B24 FUN de la scala. sa incercuiesc tot ce mi-ar placea sa vad. sa dansez. cornetul de la inghetata. apusul cand merg dinspre cismigiu spre universitate. poezia. ciocolata. fotografiile alb-negru. imi plac. esarfele. filmele europene. culorile. imi place. Reconstruction. sa scriu. mancarea chinezeasca. aglomeratia de la romana. sa mananc in oras. sa merg la teatru. sa invat noaptea. imi plac. noptile de vara. ferestrele larg deschise. agendele. gentile mari. muzeele. florile. produsele de birotica. termenele limita. imi place. coltul de la paine. mirosul cartilor noi. sa decojesc portocale. primavara. toamna. sa ajung acasa. fosforul ars de la chibrituri. sa desenez. sa las televizorul sa mearga. sa pierd timpul. sa stau pe iarba. sa merg la biserica cand nu-i nimeni. sa fiu intrebata "esti bine?" sa dau refresh pe facebook. 'to do list-ul'. verdele. firescul. nisipul si marea. sa merg cu trenul. ploaia vara. imi plac. tacerile. regasirile. uitarile.

imi plac punctele de suspensie...

Tara oamenilor tristi...

2009-05-01T09:22:00.000-07:00

...pamantul fagaduintei romanesti.

Sunt mandra ca sunt romanca. Insa romanca in Romania mea.

Nu in Romania stirilor de la ora 5, nu in Romania de 1 Mai, nu in Romania care se ingramadeste la aghiazma si la bere, fara sa-si dea seama care e diferenta. Nu in Romania care o tine in brate pe monicacolumbeanu, pe nikita la otv, antena 1 transformata intr-o televiziune de scursura. Nu in Romania de la nora pentru mama, schimb de mame, tradati in dragoste, din dragoste, fata lu' tata, test de fidelitate, goluri si goale. Nu in Romania infometatilor pentru un bon al lui vanghelie, nu in Romania europarlamentarului Elena Basescu, nu in Romania care nu are scopuri, care traieste de azi pe maine, nu in Romania care se umileste, nu in Romania faradecoloanavertebrala. Nu in mizerie, incultura, micime, non-valori, fatarnicie. Nu in incrancenare, pizma, lobotomizare prin telecomanda.

Sunt mandra ca sunt romanca. In Romania mea. In Romania care are credinta si bun simt, in Romania care are oameni frumosi, istorie din care sa invete, Romania in care se aude Ciuleandra, Romania in care oamenii sunt buni si autentici, Romania in care exista arta si cultura, in Romania care merge la teatru, Romania care are parte de carte, in care sunt promovate valorile, in care oamenii pot sa mai creada. Romania pe care vrem sa o lasam copiilor nostri. Romania care nu ma dezamageste.

Da, traim intr-un "land of choice". (ce sper sa nu devina "I had a choice and I chose not to"). Un taram al alegerii intre bine si rau, intre alb si negru, intre inainte ori pe loc. Alegerea intre noi si ei, intre azi si poate maine nu.

Acest entry este un protest. Un protest trist.

Acest entry este o petitie. O petitie catre tine, care citesti. O petitie pe care te rog sa o semnezi fiind omul bun care poti fi, omul care crede in schimbare, omul care stie ca Romania se poate salva. Prin noi.

Mi-e dor de Romania de care mi-era dor cand eram plecata.

Sunt ochiul meu drept - episodul 2

2009-04-28T13:54:00.000-07:00

Entry-ul trecut a fost ca un stranut.

Simteam ca ma zgandareste ceva, stiam ca e neplacut sau neinteresant pentru cei din jur, dar n-am putut sa ma abtin. Stranuturile sunt prizoniere in nucleii motori din bulbul rahidian. Si d-voastra, daca ati fi stranut, v-ati dori sa evadati de acolo.

Sa ne indreptam insa privirile catre ochi. Caci ochii care nu se vad se uita. Si nu putem ignora faptul ca ochii sunt oglinda sufletului.

Va rog, nu va dati ochii peste cap cand cititi - acest fapt va ingreuna procesul - si nici nu ma priviti cu ochi rai, judecandu-ma pentru tema aleasa. Incerc numai sa va deschid ochii. Am inteles abia acum, cand vad totul cu alti ochi, faptul ca prea luam ca si cum ni s-ar cuveni, toate accesoriile cu care am fost utilati din productie. Sa luam drept si stang exemplu ochii. Ei vad, asculta, iar uneori - dupa mult exercitiu - reusesc sa si vorbeasca. Nu mai punem la socoteala faptul ca rad si plang pentru noi, se intristeaza, se indragostesc luminandu-se si se racesc dupa o vreme, lasand semne de intrebare in ochii altuia. Fiti ochi si urechi! Ochii isi vorbesc si stau in patru, cu ochii iti vezi visele, cu ei dai de cineva, si din ei sorbi pe altcineva, caruia, mai tarziu, ii lasi semnele de intrebare amintite.

Sa vedem prin ochii lor, care iti arata rasaritul, iti aprind lumina de la baie si iti pun pasta pe periuta de dinti. Dai cu ei de laptop. Si ii tii acolo cateodata o zi intreaga. Chiar si cand ei lacrimeaza timizi. Te incapatanezi apoi sa ii superi cu televizorul, sa citesti, sa scrii, sa-i judeci pe altii, sa citesti preturile de la supermarket, sa citesti printre randuri, sa scrii sms-uri, sa te uiti in alta parte, ori sa ma vezi cu alti ochi.

Pesemne ca ieri ochiul meu drept a aflat ceva. Si nu vrea sa-mi spuna. Pastreaza secretul sub pleoapa. Nu am sa-i scot ochii pentru asta, insa sunt hotarata sa-l ingrijesc - ca pe ochii din cap - pana ma va simti pregatita sa-mi spuna adevarul.

Iar adevarul este ca ochii sunt facuti pentru a privi cerul. Ochii sunt facuti pentru a-i tine inchisi cand esti coplesit de culori. Cu ochii trebuie sa te bucuri, cu ochii inveti (si tot cu ei) sa ierti. Priveste din cand in cand, cu ochii larg inchisi, inspre tine - si cat vezi cu ochii, o intindere de sinceritate. Daca obosesti, dormi si lasa-i sa se zbata pe sub pleoape.

Ochii sunt facuti pentru visare.

Sunt ochiul meu drept

2009-04-27T12:09:00.000-07:00

si asta spune totul.

voi reveni cu impresii din partea ochiului stang - asta daca va mai vorbi vreodata cu mine.

unfeldelateredit: maine dimineata (nu stiu cum de s-a inregistrat data entry-ului pe ieri) ma voi trezi cu ochiul drept foarte umflat, iar lumea, asa cum am sa o vad, va aparea in toata micimea ei.

leapsa:)

2009-04-21T10:50:00.000-07:00

Cu toate ca in genere fug de leapsa, cea propusa de Ioana m-a convins, mai ales prin rezultate :)

Asa va arata coperta primului meu album.

Credits pentru foto: Alda Cravo Al-Saude - "Behind the Wall"

Garcinia kingii este o specie de floare "infloritoare" din familia Clusiaceae-lor, pe care o puteti gasi numai in India, fiind, bineinteles, o specie pe cale de disparitie.

Iar citatul complet i-l datorez lui Steve Jobs

"Almost everything - all external expectations, all pride, all fear of embarrassment or failure -- these things just fall away in the face of death, leavinf only what is truly important. Remembering that you are going to die is the best way I know to avoid the trap of thinking you have something to lose. You are already naked. There is no reason not to follow your heart."

Nu o dau mai departe decat prin difuziune de responsabilitate. Nu veti rezista tentatiei si veti da click-urile necesare, iar dupa ce veti fi surprinsi de rezultate, il veti posta si voi:)

go to Wikipedia. Hit “random” or click here. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.

go to “Random quotations” or click here. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.

go to Flickr and click on “explore the last seven days” or click here. The third picture, no matter what it is, will be your album cover.

use Photoshop or similar to put it all together.

articol pe student.hotnews.ro

2009-04-17T02:34:00.000-07:00

Mentiuni:

- a se citi "angajabilitate" acolo unde apare "angajare"
- pe alocuri, imi pare ca citesc ce a spus altcineva...poate e vorba numai despre o dedublare, vesnica disonanta timp, spatiu, materie:)

Simona Iftimescu, coordonator LEAP: "Cand apare un cv cu activitati extra-curriculare, este mult mai bine vazut decat un cv doar cu studii universitare"

de Andreea Flintoaca HotNews.ro

Vineri, 17 aprilie 2009, 0:21 Student Burse/Stagii

Link Education And Practice (LEAP) este proiectul unor studenti care si-au pus problema angajarii dupa absolvire, care s-au intrebat cum ar putea compensa lipsa experientei si cum si-ar putea valorifica mai bine cunostintele. HotNews Student a discutat cu Simona Iftimescu, studenta in an terminal la Facultatea de Stiinte Politice si la Facultatea de Psihologie, coordonatoarea proiectului LEAP si o impatimita a voluntariatului si a educatiei non-formale.

Echipa LEAP a lansat un Ghid al Angajarii pe care il vor distribui, gratuit, elevilor si studentilor. Conceputa ca o poveste in benzi desenate, carticica ii aduce in prim-plan pe Andrei - tanarul care descopera educatia non-formala - , Johnny Haifaiv - un campion la frecventat cluburi si terase -, Lolly Jobonly - prototipul studentului care se imparte intre job si studii- si Maximus Primus - echivalentul tocilarului. Tinerii pot gasi in ghid informatii despre voluntariat si educatia non-formala si pot afla cum au contribuit aceste doua concepte in formarea carierei unor oameni de succes.

Voluntariatul sau internship-urile dezvolta asa-numitele "soft skills" pe care angajatorii le cauta

HotNews.ro: Si care a fost concluzia, ce se intampla cu absolventii de facultati care s-au implicat si in activitati extra-scolare?

Simona Iftimescu: Noi am plecat de la problema absolventilor si am ajuns la concepte mult mai ample, care la noi nu erau foarte populare in acea perioada, si anume "angajare" si "educatie non-formala". Acestea arata ca actul de implicare in voluntariat sau internship-uri, care te leaga, cumva, de viata reala, dezvolta acele abilitati generale, asa-numitele "soft skills" pe care angajatorii le cauta. E drept ca scoala iti dezvolta o gandire analitica, critica, depinde si in ce domeniu inveti, numai ca, in partea asta de implicare extra-curriculara, ai ocazia sa capeti experienta aia de viata pe care nu o poti obtine printr-un job sau doar mergand la scoala.

M-am intors cu inima deschisa, cu dor de casa, cu dor de oamenii de aici

HotNews.ro: Ce crezi tu ca i-ar motiva pe tinerii care participa la activitati de educatie non-formala si isi termina si o facultate sa ramana in tara si sa nu plece in strainatate?

Simona Iftimescu: Este o cultura a voluntariatului care se creeaza la un moment dat. Cand ai intrat in zona asta de voluntariat sau de lucru fara plata care, in general e foarte rau vazut. Majoritatea se gandesc: "Bun, si mie ce-mi iese din asta?". Poate ca nu iti ies bani, sau nu iti ies lucruri vizibile imediat, insa cand esti in tara, te raportezi altfel la oamenii din jurul tau. Iti spun foarte sincer ca am fost plecata si nu as fi ramas acolo pentru nimic in lume, m-am intors cu inima deschisa, cu dor de casa, cu dor de oamenii de aici, asa cum stiam ca i-am lasat. E drept ca acolo oamenii sunt mai senini si mai deschisi, dar nu e limba ta si nu se simte la fel. Aici e altceva, simti ca faci ceva pentru tine, pentru ai tai si cred ca oamenii care simt asa vor ramane aici, indiferent de criza.

Educatia non-formala este liantul dintre scoala si viata reala

HotNews.ro: Crezi ca exista vreo sansa ca educatia non-formala sa devina o alternativa la educatia formala, institutionala?

Simona Iftimescu: Ca alternativa de inlocuire, nu. E foarte important sa mergi la scoala, iti creeaza o baza teoretica uneori solida, alteori nu, depinde de fiecare ce vrea sa ia din scoala. E important sa deprinzi o gandire analitica si cunostinte pe care sa le aplici apoi in educatia non-formala, care este liantul dintre scoala si viata reala. E un loc in care ti se permite sa te dezvolti pe mai multe directii. niciuna dintre formele de educatie nu este perfecta, asa ca imbinarea dintre ele este cea mai buna cale.

Mai multe aici

Cea mai frumoasa zi

2009-04-16T14:10:00.000-07:00

Sentiment de punga...

2009-04-12T06:44:00.000-07:00

Sunt o punga de plastic, nascuta intr-un proces de productie industrial, bine automatizat si perfectionat in timp prin comenzi de computer. O punga de plastic. Alba.

Am sperat sa ajung in vreun magazin "de firma", sa privesc lumea pentru o vreme din vreo cafenea din Dorobanti. Sa simt mirosul de piele bovina al scaunului din dreapta. Sa ma pierd prin vreun cotlon al unei vile din Pipera.

In schimb, m-au imprimat fara voia mea cu simbol de hipermarket. Alaturi de alte 50,000. Legate in pachete compacte. Auzisem ce li se intampla acolo celor ca noi. Eram bruscate. Sifonate. Oricat de mult frematam cu toatele, nu impresiona pe nimeni. Sticle, pungi de chipsuri, creme, bulion, produse de ingrijire feminina, macaroane, zahar, detergenti.

Ma impacasem cu ideea. Imi asteptam randul. Mai oftam din cand in cand, cu fiecare transa noua ce ne parasea. Auzisem ca ne atarnau cu mainile suspendate aiurea si se asteptau sa rezistam presiunilor la care eram supuse. Unele facusera un juramant de abstinenta. Refuzau pur si simplu sa se deschida. Nu-si prea pierdea nimeni timpul cu ele. Erau smucite si aruncate pe jos.

Am crezut ca totul se va schimba atunci cand au hotarat ca suntem valoroase - ne incapatanam sa nu ne degradam in natura mai devreme de 150 de ani - pe 10 bani - si ca lumea va incepe sa ne pretuiasca, ca vom dezvolta relatii de lunga durata cu cei care platesc pentru noi. Ne-am inselat. Au continuat sa ne foloseasca in cel mai josnic mod.

Iar acum, meditez la toate acestea in plin proces de reciclare, imbratisandu-mi noua vocatie -ca punga de gunoi.

de ce nu?

2009-04-03T11:07:00.000-07:00

Am primit o intrebare seaca. "De ce?"

In context, era vorba despre educatie non-formala. Care, recunosc, suna sec - caci "educatie" si "formal" nu pot fi salvate prin "non".

Si m-am simtit ranita in orgoliul propriu. Ca si cum ar fi trebuit sa imi castig o anume legitimitate pentru a putea vorbi despre lucrurile astea, despre LEAP, despre "ce fac eu", pentru a demonstra ca merit sa fiu cum sunt. Imi este groaza mai mereu sa vorbesc despre ceea ce fac, despre realizari, ori succese. Pentru ca a-ti asuma toate acestea, inseamna a-ti asuma si responsabilitatea de a te mentine si, mai important, de a creste continuu.

Blog entry-ul acesta este o responsabilitate asumata. Si un raspuns. Adresat mai mult celor care vor sa creada, si mai putin celor care se indoiesc.

Nu am frati ori surori. Sunt copilul unic - caracterizat in revistele de specialitate drept "egocentric, alintat, autosuficient". Insa ai mei m-au crescut bine. Acum imi reproseaza ca nu stiu sa ma valorific - pentru ca m-au bine-crescut.

Doream sa imi demonstrez ca nu sunt egoista. In clasa a 9-a. Pentru Centrul Sf. Ecaterina, prin World Vision. Pentru mine, "voluntariatul" nu insemna nimic. Eu ma duceam "in vizita". Era un centru de plasament, dintre cele mai putin triste, langa Arcul de Triumf. De cum am ajuns, mi-a aparut in cale Laurentiu, un baietel de 2 ani, cu ochi imensi, albastri. Cat era vara si ma duceam cu Roxana - era mai usor. Stateam in curte, ne jucam cu toti copiii, ne plimbam cu "ai nostri". Apoi m-am dus numai eu. De doua ori pe saptamana, in fiecare saptamana - din vara pana aproape in primavara. Ii duceam portocale si eugenii. La inceput, nu vorbea deloc. Mai apoi, pentru ca auzea des cuvantul, ma vedea si imi spunea "mama". Iar eu aveam 15 ani. Mi-era tare greu sa ma duc - si asociam timpul petrecut acolo cu niste servetele parfumate pe care le luam mereu cu mine. Si acum, cand le simt mirosul, mi se face un gol in stomac. Mi-era si mai greu sa plec. Venea de-a busilea dupa mine si trebuia sa inchid usa repede, sa nu treaca de prag. Si sa nu-l aud plangand. O vreme n-am putut sa mai ajung. L-am vizitat dupa o pauza mai lunga, si eram sigura ca nu ma va mai recunoaste. Manca o portocala, din coaja, asa. Plansese - avea ochii rosii si dare pe obraji. Cand m-a vazut, a lasat portocala, a ras cu toata fata, si a intins mainile inspre mine. Nu m-am mai dus dupa aceea, pentru ca, pana la urma, i-as fi facut lui mai mult rau. Si mie.

Apoi am intrat intr-un vartej "Junior Achievement" - Compania Elev, Job Shadow Day, Sa fii lider, Etica in Afaceri. In fiecare an cate o activitate JAR. Impreuna cu George si Dragos am pus la cap toate documentele necesare pentru Compania Elev - stateam noaptea si faceam "strategii de marketing" asa cum le intelegeam atunci, in clasa a 10-a, cand habar n-aveam de prea multe. Am completat zeci de fise, numai sa avem "companie" - care trebuia alcatuita din vreo 20 de oameni. I-am convins pe cativa colegi sa ne ajute. Am ajuns in finala. In clasa a 11-a am participat la Job Shadow Day si am stat o zi "in umbra" Aidei Danaila, de la Romania Libera. Mi s-a parut nemaipomenit atunci sa merg la Casa Presei Libere - si apoi "pe teren", cu masina de serviciu. Era de Valentine's Day si am mers prin Unirea, sa luam interviuri si sa identificam cele mai potrivite cadouri. Nici atunci nu eram prea mare fan V Day, insa am schitat un articol, si l-am semnat, alaturi de Aida Danaila. Am pastrat o taietura de ziar. Pentru modulul Sa fii lider - am participat cu “Raspandirea ideii de voluntariat in randul tinerilor" - un proiect care nu a prins. Nu l-am scris cum trebuie. Am incercat insa. Si ma bucur. Acum, cand m-am reintalnit cu d-na S. P., am vrut sa-i multumesc. Data viitoare.

Intr-alta zi, am vazut-o la televizor pe d-na C. M. - care se ocupa de programele transversale in cadrul UNESCO. La indemnul mamei, i-am trimis un e-mail. Am stabilit o intalnire. Intr-o saptamana, am aplicat pentru o scoala de vara prin ANSIT. In doua saptamani, eram la academia de vara Atlantykron - pe insula "Inelul de piatra" de pe Dunare. Am intrat in Centrul pentru studii complexe, coordonat de d-l F.M. Am petrecut un an gandindu-ma la fractali, numarul de aur, efectul fluture, teoria haosului, matrice. Apoi am mers din nou pe insula. Am participat la cateva activitati pentru UNESCO. Am inteles ca nu tolerez la mine, ori la altii, jumatatile de masura.

Intr-o vara, m-am dus la Muzeul Satului. Am invatat sa fac zgardane - din margele - mici - pe ata, cu acul. Ma ajutau sa nu gandesc. M-am perfectionat treptat si vara urmatoare, am venit la targ in calitate de "mester popular". Aveam grupe de copii, de la 6 la 18 ani. Ajunsesem sa am cate 30, pentru ca le explicam, glumeam cu ei, le aratam cum sa faca. La final, o fata mi-a oferit o bratara facuta de ea. A fost singura care s-a gandit la mine. Chiar si acum mai am bratara. Dupa tabara de creatie, am fost la olimpiada nationala "de mestesuguri traditionale" - la sibiu. Am luat locul 2, depasita fiind de o copila de 8 ani neimpliniti. Ca sa vedeti ca educatia non-formala nu are varsta. Asa-mi trebuie, daca nu am inceput mai repede...

Am fost si la American International School of Bucharest. Sa-i invat cum sa faca cu margelele - asa, romaneste. Ironica soarta - aplicasem pentru o bursa la AISB in clasa a 8-a si, chiar ajunsa in finala, nu am reusit. La interviu, le-am vorbit despre o tabara in care am mers - un "cadou" de la scoala, pentru olimpici - si le-am tot spus turcilor, in engleza, curcani. De la emotii. Insa am inteles, ca acolo unde trebuie sa ajungi, tot vei ajunge, intr-un fel sau altul. Asa ca e momentul sa te relaxezi si sa citesti mai departe. La finalul postului tot vei ajunge. Pe 19.

In facultate, am intrat in ASPSE. Mi-a placut, pana la un punct. Tot in anul I, am intrat in GIPIR. Care mi-a placut. Si punct. Am voluntariat pentru Federatia Organizatiilor Neguvernamentale pentru Protectia Copilului. Am descoperit pe e-jobs, cand imi cautam un part-time, un program al Fundatiei Principesa Margareta a Romaniei. "Aproape - Voluntari pentru Respect si Demnitate". Am intrat in proiect. Am devenit ulterior ceea ce se numea "coordonator de voluntari" - si am inteles ce inseamna un manager de proiect de la R.D. - si cum se pot motiva oamenii intr-o echipa. Timp de un an si jumatate - cu foarte mici exceptii - am mers, o zi pe saptamana, cate 3-4 ore, la un Centru de ingrijire pentru batrani. Parca brusc, Laurentiu mic crescuse, intinerise, se maturizase si imbatranise. Numai ca facuse toate astea firesc cronologic. Si nu il chema Brad. Am invatat sa joc table. Am exersat cum e sa pierzi la sah. Discutam cele mai recente stiri. Se bucura cand ii aduceam cate un ziar. Si se bucura si mai mult cand ii daruiam o carte. Prin proiect, in colaborare cu Petits Freres des Pauvres, am plecat in Franta. M-am intors. Am continuat. Am invatat ce inseamna sa iti asumi responsabilitatea pentru ceva, sa fii constant, sa le dai voie oamenilor din jur sa aiba incredere in tine.

La GIPIR am cunoscut-o pe Diana. Intr-una din intalnirile de fiecare miercuri, Diana ne-a spus ca a obtinut o bursa in State, de un an de zile, prin Soros. M-am bucurat pentru ea. La FPMR, am facut un grup pe yahoo, unde ne mai povesteam, de una, de alta. Dupa jumatate de an, unul dintre colegii mei a postat un mesaj. Un anunt pentru o bursa. Soros, de un an, in State.

Un semn, mi-am spus. Si am aplicat. Si am plecat. De acolo, am tot povestit. Internship la biroul congressman-ului Maurice D. Hinchey si la Ithaca Journal. Apoi the U.S. Committee for Refugees and Immigrants. Si Misiunea Permanenta a Romaniei la ONU. Am facut si voluntariat, intre timp. La o biserica in DC, am impachetat carti pentru detinutii din 100 de inchisori. Insa nu eram prea priceputa la treaba asta. Citeam o scrisoare, si in loc sa caut un titlu, doua, eu ma gandeam ce i-ar placea sa citeasca, ce fel de om e, de ce e la inchisoare. Si in timp ce altii faceau pachete, eu rasfoiam carti. Asadar, in limbaj tehnic, nu dadeam randament. Intr-o lume a fast orice-ului, doua pachete pe ora ar insemna condamnarea in ochii impachetatorilor.

Si m-am intors acasa. Astazi, sunt toate lucrurile pe care le-am invatat. Sunt atat de mult pe cat am muncit. Sunt in sperantele alor mei si in increderea prietenilor. Si nu, nu parafrazez reclame.

Aceasta este povestea mea de educatie non-formala. Ce mi-am amintit si cum. Asa a inceput totul. Iar acum continua. Insa cu "de ce-uri" seci, imi pierd ceva din bucuria de a face lucruri frumoase. Incerc sa nu pierd si ceva din mine.

Si m-am intors acasa.
I-am facut o vizita lui 'nea Mitica la Centru - i-am dus un ziar si un pachet de tigari. Si am crezut ca nu-si va mai aduce aminte de mine. Era asa, abandonat. Insa cand m-a vazut, i s-au luminat ochii si a ras cu toata fata, si cu o gura stirba, de copil.

"Domnisoara, nu m-ati uitat!"

Sa scriem, dar sa mai si vorbim...

2009-04-01T16:52:00.000-07:00

LEAP - Link Education And Practice

2009-04-01T04:18:00.000-07:00

LEAP a facut primul salt - pe verticala. Ieri.

Ma pregateam de ceva vreme cu un post pe blog despre lansare. Ma gandeam ca voi scrie despre invitati, despre speech-uri, despre catering, planuri de viitor, aparitii in presa...

Insa astazi, mi se reconfirma: "Stări de spirit, asta ar trebui dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături" (C.Noica). As putea vorbi despre nopti nedormite, despre intristari, despre neincredere ori tendinta obsesiva catre o perfectiune pe care sunt departe sa o ating. Insa acum, toatea astea nu mai conteaza. As putea vorbi (si cei pe care i-am cunoscut aseara pot confirma) foarte mult. Si am sa o fac. Pentru ca LEAP merita.

Nu am sa vorbesc insa despre invitati - reprezentanti ai unor domenii dintre cele mai diverse: institutii, universitati, companii, asociatii studentesti, prieteni si sustinatori LEAP. (vedeti, nu vorbesc despre ei) Nu am sa vorbesc despre carti de vizita, ori despre posibilitati de colaborare. Nici despre proiecte viitoare. Pe acestea le gasiti, din curiozitate, pe http://www.leap.ro/ . Am sa vorbesc despre oameni pur si simplu. Oameni care stiu sa se mai joace serios, si oameni care au uitat si carora sper ca le-am amintit noi, macar putin, aseara. Am sa vorbesc despre oameni care au avut incredere in noi, si care au garantat pentru LEAP atunci cand nu exista concretul pe care il cautam cu totii, uitand sa mai facem exercitii de imaginatie si de idealism.

Sa nu vorbim despre educatie non-formala si angajabilitate. Sa nu vorbim despre piata fortei de munca si despre absolventii care - in proportie de 70-80% lucreaza in alte domenii decat cele in care si-au facut specializarea. Ori despre 15.000 de diplome - despre care amintea si Marian Stas, referindu-se la integritate. Nu am sa vorbesc despre ce inseamna sa fii "angajabil" - d-na Anca Harasim a facut asta aseara - nici despre calitatile pe care le cauta toti printre randurile cv-ului tau. Sau al meu.

Am sa vorbesc, asa cum spunea Ioana, despre pasiune, creativitate, daruire, implicare. Am sa vorbesc despre ce inseamna sa fii prezent in viata ta. Sa stii ce vrei, iar daca nu stii, sa cauti. Si mai important - sa gasesti. Iar daca nu gasesti, sa mai incerci. Sa fii viu, sa le vorbesti oamenilor. Sa nu citesti de pe niste foi scrise in TNR 12, decat daca citesti printre randuri. Sa ai incredere in tine si in cei din jur. Sa crezi in potential si sa il duci catre implinire. Sa nu vorbesti numai despre tine, pentru ca si cei din jurul tau te definesc.

Evenimentul de ieri mi-a dat incredere ca lucrurile se pot intampla, daca ai curajul sa incerci. Si prinzi curaj, atunci cand te afli in fata unor necunoscuti, pe care ii simti prieteni. Si care fac, la randul lor, un pas inainte, pentru a te intalni "half way there". Si daca mai multi dintre noi ar face mai multi pasi, in directia potrivita, poate ca impreuna vom reusi sa facem si un salt. Inca unul.

ECHIPA: Alex Banciu, Andrei Decu, Alexandra Macovei, Anca-Elena Roman, Anca-Maria Luca, Cristiana Mercioiu, Diana Martin, Radu Racareanu, Raluca Banciu, Ruxandra Apetrei, cu sprijinul si implicarea Alumni (membri fondatori): Cristiana Grigore si Diana Constantinescu.

Multumiri: LEAP Board of Advisors: Anca Harasim, Marian Stas, Barbara Nelson, Peter Wells, Tereza Valcan, Madlen Serban, Gabriel Iosif, CROS, Microsoft Students to Business, Green Energy - d-lui Eduard Ciucu, Orange Concept Store, Hotnews, Emotion Concept, Asociatiilor Studentesti Partenere: Advice, AEGEE, OSE, SISC, BEST, CS-URA, Team Work, eeStec, VIP, ASPSE, Prime Romania, AIESEC, tipografia Unicart (d-l Vasile Maftei), trupa de teatru "Brainstorming" din liceul George Cosbuc, Ioana Blanaru (atelieredepoveste.wordpress.ro), Denisa, Andreea, Alex, Raluca, Lavinia, Amarjit - iar daca am uitat pe cineva, revin:)

http://www.leap.ro/
http://infocampus.ro/2009/04/leap-tu-cat-de-angajabil-esti/
http://www.markmedia.ro/event_show.php?g_id=6009
http://smartfsp.wordpress.com/2009/03/20/lansare-link-education-and-practice-3103/
http://www.fspub.ro/ (cu multumiri d-lui Cosmovici)

muzical

2009-03-22T03:13:00.000-07:00

Demonstratie:

Ipoteze:

1. Elena Gheorghe a castigat selectia nationala Eurovision in 2009.

2. ABBA a participat la Eurovision in 1974.

3. In anul 2009 sunt alegerile Europarlamentare.

4. Eurovision si Europarlamentare au "euro" in comun.

5. Elena Gheorghe si Elena Basescu au "elena" in comun.

6. EBA si ABBA - au, evident, ceva in comun.

Concluzie:

Elena Basescu crede ca va candida la Eurovision.

m-am facut mare...

2009-03-11T14:58:00.001-07:00

...insa nu, nu am reusit sa devin calculator. Inca. Astazi nu pot sa scriu, nici macar sa ma prefac cum ca as scrie. Insa cei care ma stiu vor sti cum sa citeasca.

Am implinit 23 de ani. Acum 2 saptamani. Nu am mai scris pentru ca a trebuit sa trec printr-o etapa de acceptare. Nu am depasit-o inca, insa dupa cum vad, timpul nu prea are rabdare. Ce-i drept, nici eu, daca as fi timp (si nu calculator), nu as avea.

Straniu cum lucrurile se modifica de la o zi la alta, cum timpul, atunci cand e vreme, e cand bun cand rau, cum vremea, atunci cand e timp, e precum starea ta. Starea vremii. In ultima vreme - dorm si mai putin - ajung la 5 ore pe noapte in mod constant.

Se apropie lansarea - LEAP face primul salt. Avem ca locatie Orange Concept Store. Avem ca data 31 martie. Avem primele confirmari. Avem Hotnews Student ca partener. Ne mai lipsesc cateva lucruri, insa sunt optimista. Se apropie si sfarsitul drumurilor de 14 statii de metrou, dus. 14 intors. De la 1 aprilie. Ca o gluma buna. Se aproprie licentele. Se apropie, inca o data, un alt final de etapa. S-au mai apropiat si alte lucruri, insa m-am priceput sa le indepartez. Scurt si fara drept de apel. Tarie de caracter, putere decizionala, analiza cost-beneficiu, planificare inteligenta. bs.

Oamenii fericiti sunt plictisitori. Pentru ca fericirile sunt toate la fel.
Iar eu cred ca ma bucur cand sunt trista. Asa-i ca deja par mai interesanta?

cand ma fac mare...

2009-02-21T07:47:00.000-08:00

...vreau sa devin calculator. sa am 120 GB si 2 GB/RAM. sa retin cat mai multe informatii si sa functionez cat mai rapid si eficient. As vrea sa am parola de acces pe care sa o cunoasca numai utilizatorii seriosi.

imi doresc sa am cel putin 3 partitii. Una pentru minte, una pentru suflet si una pentru ce mai ramane. Vreau sa am un display impecabil, de 1280 X 800 de pixeli, culori la 32 bit, care sa nu fie afectate de schimbarile termice bruste dintre iarna si primavara si care sa poata fi reparat cu fond de ten. Imi doresc periferice de calitate - head-set-ul sa auda numai lucrurile care ii convin, boxele - din productie - dupa posibilitati, cabluri lungi si subtiri, care sa arate bine in fusta; vreau sa imprim o stare de vinovatie celor care ma folosesc si vreau sa scanez sufletul oamenilor la o prima identificare de catre sistem a softului instalat pentru webcam.

Imi doresc o conexiune mai mult constanta decat rapida, fara deconectari subite. Vreau un anti-virus performant, care sa ma avertizeze cand ceva rau e pe cale sa mi se intample. Vreau licente luate si upgradari fara numar. Vreau mesaje de avertizare, notificari si perioade de trial nelimitat. Mi-ar placea sa descifrez parole, sa programez viitorul si sa reinstalez din cand in cand sistemul de operare. As vrea sa ma salvez prin Ctrl+S. As vrea sa caut, sa gasesc, sa inlocuiesc, sa tai si sa lipesc dupa voia unitatii centrale. Solicit cu indarjire optiunile "delete history" si "temporary files".

As vrea ca stand-by-ul sa fie unanim acceptat de producatori, compensand astfel perioadele intense de download si upload. Sa am un excel complex cu datele de contact ale prietenilor pe care ma pot baza, precum si o prezentare power point detaliata a celor de care trebuie sa ma feresc. Daca ma blochez, sa apas Ctrl + Alt + Del si sa merg mai departe.

Iar uneori, parca as vrea numai sa formatez si sa pornesc de la inceput.

nimic

2009-02-08T14:34:00.000-08:00

Ieri, in troleul dinspre Universitate catre nicaieri, un cuplu tanar statea pe scaunele rezervate persoanelor in varsta. Calatoria a fost lunga. Nu au schimbat vreo vorba. El statea catre fereastra, privind afara. Ea privea afara prin el. Rusinata parca, incerca sa-i ghiceasca starea, privindu-l din cand in cand. Incet, ea a lasat o mana sa-i cada pe coapsa, pe piciorul lipit de piciorul lui. Mana ei - intreinchisa a deznadejde.

Singurul lucru pe care si-l dorea - ca mana lui, la nici cativa centimetri de a ei, sa o recunoasca. Nu am mai vazut niciodata doi ochi care sa devina mana. Nu am mai auzit niciodata o voce asa puternica.

El a continuat sa priveasca spre fereastra, impasibil. Ea, si-a razbunat privirile catre varful pantofilor.

Am coborat mai devreme, insa mi-am dat seama prea tarziu.

In tot acest rastimp, umarul lui ii asteptase tampla.

locurile in care ma duc nu sunt niciodata acolo

2009-02-01T02:08:00.001-08:00

nu mai scriu cum trebuie. de fapt nu mai scriu nici cand trebuie. nici de ce trebuie. de ce trebuie sa scriu? si de ce trebuie sa scriu tocmai acum, cand ar trebui sa invat? cred ca tocmai de asta.

fragmentele se transforma in niste acte ratate. mereu m-au fascinat. "studiezi psihologia", dai peste acte ratate si brusc, totul capata sens. in teorie, actul ratat apare atunci cand vrei sa spui ceva si spui altceva (vedeti ce aflati daca studiati psihologia?) de cele mai multe ori, se intampla pentru ca una trebuie sa spui si de fapt alta vrei cu adevarat. exemplul cel mai clasic (daca ar exista grade de comparatie pentru "clasic", ar trebui sa fie mereu "cel mai") este cu directorul care trebuie sa deschida o sedinta de la care abia asteapta sa plece "declar inchisa sedinta"... si ma intreb, cum de se numeste "act ratat" incercarea subconstientului tau de a face din tine un om mai bun, un om sincer, care vrea sa impartaseasca asta si cu ceilalti? baram obaka

(Uite, tocmai a intrat mama la mine in camera, sa-mi spuna ca turta dulce pe care o planuia, s-a transformat in biscuiti. oare asta e tot un act ratat? de fapt, cu adevarat, (de neuitat, alineat, tratat) mama si-o fi dorit sa faca biscuiti?) soarea floarelui.

blogul meu se transforma intr-un act ratat - una as vrea sa scriu si iese mereu cate altceva. ce bine ca eu nu spun niciodata nimic. cu fiecare zi ce trece, sper ca persoana care ajunge dintr-un google search pe blogul meu sa se indure si sa citeasca si post-urile mai vechi, in care chiar spuneam cate ceva. sa nu ma judece pentru entry-ul asta - este numai un act ratat. de fapt, eu scriu minunat, numai ca nu pot sa ma exprim. salbeata algeastra.

windows vista este un act ratat - l-au vrut sistem de operare si a iesit un virus informatic. guvernul, de asemenea - planuiau politica si a iesit circ. romania - s-a dorit tara europeana si a ajuns vest salbatic. d-l becali isi face glob. pentru ca e unul ratat. portzelau de bibelan.

si afara e un ger de crapa matzele jucandu-se cu dansul.

her morning elegance - Oren Lavie

2009-01-31T11:58:00.000-08:00

thanks to the Anonymous commentor, it earned its place on the front page:)
intr-adevar un cantec de mers pe strada...

multumesc

melodie de mers pe strada

2009-01-26T11:26:00.000-08:00

descoperita astazi, cand am iesit de la metrou. ploua.

Roisin Murphy - Body Language

random

2009-01-20T13:19:00.000-08:00

Cum o fi sa stai in sufrageria ta, cu pestele de sticla pe LCD (intr-un echilibru precar), sa-ti sune cineva la usa, sa navaleasca peste tine si sa spuna cu o voce critica "Mmmda...ai sosetele murdare"? Ii explica mamei tale ca nu e bine, in timp ce intr-un capot inflorat aceasta aproba ingaduitoare. Domnul tine in mana, ostentativ, o sticla de Cilit Bang (inspirata alegerea numelui, ce-i drept...)si dupa ce se manifesta cu mop-ul prin camera, sosetele ti se inalbesc subit. Probabil ca de la vaporii inhalati in timpul procesului ti se pare ca produsul este detergent. Evident, nu este.

La metrou, pe LCD-urile instalate inspre distragerea calatorului de la intarzierile, aglomerarile, aruncarile de pe peron, zdruncinarile cotidiene, se transmit tot felul de mondenitati (fotbalisti, monici, elene, alte nume de fete, melodii sau cantareti). In acelasi mod intrusiv si fara noima precum in reclama de mai sus, am ramas surprinsa de transmiterea fragmentelor din corespondenta amoroasa dintre Eminescu si Veronica Micle. Cu gatul sucit dupa inaltimile ecranelor si indeajuns de aproape incat astigmatismul miopic sa nu-mi stea in cale, simt cum intru cu forta in sufrageria celor doi, le spun ca au sosetele murdare, si cu mopul prin viata lor, le citesc in plin peron de metrou randurile incarcate de simtaminte dintre cele mai alese. Probabil ca, in curand, vor aparea fragmente si pe capacul cutiilor de pizza.

Sa nu fiu inteleasa gresit! Foarte bine - Sa educam multimea! Maine sper sa transmita la metrou anii in care a domnit Mircea cel Batran, rezolvarea problemei "daca un tren pleaca din Bucuresti...ora...alt...din Pitesti...acelasi...unde se intalnesc" ori daca nu, macar formula chimica a apei - sa discute lumea in metrou si despre hashdoioul nostru cel de toate zilele.

Astept ziua in care productia se va opri, masinile nu vor mai circula, metroul va fi neincapator (de partea asta s-au ocupat deja...), linistea va cuprinde orasul, intrerupta fiind numai de murmurul de uimire a oamenilor (caci vorbim de uimire, nu de murmur) cu gaturi lungi si guri deschise a mirare(ca tot vorbiram de uimire si mie imi plac sinonimele), cand mai afla inaltimi ale vreunui masiv muntos din Carpatii Meridionali.

Pentru a sustine acest demers, dau copiere si lipire (din varianda uordului in romana) la urmatoarea epistola. M-am gandit ca daca tot ne inregistreaza convorbirile si ne citeste e-mailurile, Fratele cel Mare ar privi cu bunavointa si urmatoarele randuri...

7 fevruarie 1882

Momoţi,

Scrisoarea de la 5 am primit-o în 7. Te rog să-mi spui dacă primeşti regulat scrisorile mele, căci şi mie îmi vine ideea să le numerotez ca vestita femee din romanul francez. În scrisoarea de ieri, preocupat de gelozie, am uitat să-ţi zic că tu eşti Momoţi a mea - numai a mea, că eşti gingaşă ca un crin şi albă ca şi el, dar nu aşa de cuminte.

Titus îmi propune să-mi editez versurile şi am şi luat de la el volumul 1870-71 din "Convorbiri" unde stau "Venere şi Madonă" şi "Epigonii". Vai Muţi, ce greşeli de ritm şi rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putinţă a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârşit să cercăm.

De-ai fi aici te-aş pupa! Dar aşa să pup în vânt? Căci tu eşti începutul şi sfârşitul vieţii mele, cu tine se-ncepe şi se-nchee gândul meu, al

lui

Emin

Si gandul meu se incheie aici, al meu,

a ta,

simona

printre randuri

2009-01-17T07:05:00.000-08:00

Na, ca a trecut anul. Mi-am scris obiectivele tehnice - legate de scoli, de slujbe, de cautari, de impliniri. Mi-am (re)negat obiectivele artistice si am suprimat dorintele si iluziile.

Anul asta am sa rad mai mult, am sa ma plang mai putin, am sa fiu mai curajoasa, am sa vorbesc mai putin si o sa ascult mai mult. O sa am tot timpul un raspuns pregatit, pentru orice, mai putin atunci cand o sa fiu sincera. Si o sa fiu sincera mai des. O sa cred mai mult, am sa ma incred mai mult, am sa uit mai rar si o sa ma uit mai des. Nu o sa mai fac compromisuri cu mine insami, am sa ma bucur de ceea ce am si am sa-mi doresc mereu mai mult. O sa las deoparte mandrie si glorie si o sa aleg numai scenarii fericite. O sa ma rog mai mult, o sa rog mai putin, dar am sa multumesc intotdeauna. Insa nu pe toti.

O sa ma uit mai putin la televizor, o sa citesc mai mult, o sa dorm 8 ore pe noapte, o sa ma trezesc mai devreme, o sa ajung mereu la timp, iar timpul o sa-mi ajunga mereu. O sa investesc numai in lucruri in care cred, o sa fiu mai putin naiva, insa voi mai copilari o vreme. O sa ma gandesc numai o data daca sa ma gandesc de doua ori. O sa mananc mai sanatos, am sa renunt la bauturi carbogazoase si E-uri. O sa folosesc pungi reciclabile, o sa inchid robinetul cat ma spal pe dinti si o sa sting lumina cand ies din camera. O sa ma duc la vot si o sa initiez petitii.

O sa imi aleg cu grija prietenii, o sa-i pastrez cu grija pe cei pe care-i am, o sa imi inchid telefonul din cand in cand, o sa spun ceea ce gandesc, o sa las sa se vada ceea ce nu pot sa spun. Si peste toate astea, imi voi ingadui sa incalc, din cand in cand, cateva reguli.

zboara, puiule, zboara!

2008-12-30T11:27:00.000-08:00

Astazi blogul meu implineste 1 an.

disclaimer - because it's a must

2008-12-29T12:39:00.000-08:00

This is for un-fair-play-fully (could this be a word?) advertising my blog on facebook :)So this is for all of you who ever clicked on the facebook link and instantly regreted doing so (and no, I am not talking about those actually speaking Romanian...:) )

I am guilty of choosing to write only in Romanian. But, to be honest, even though it may come as a shock - i am far from being perfect...I started writing when I was - not only far from perfection, but also far away from home. Now, since Christmas brings with it all the American-NYC-holiday movies, I kind of got the blues, and I realized I miss the City like you would miss a person. An ex-boyfriend who cheated on you, but whom you just cannot let go. A noisy, a bit neurotic, smelly, metrosexual and self-centered ex, but still - one of the best kinds (any similarities with real characters are purely coincidental or just overrating :) )

And I miss the officer on the Philly airport checking my luggage, and Ithaca - because it has so many seasons, and so many wonderful people, T3, the dinning hall, the dish room - I miss the Christmas decorations and the international gatherings. I miss traveling, I miss wearing a swim-suit in January (however, don't miss feeling fat in it:) ) all the museums in DC, I miss Brooklyn, and I miss missing home. Once you get to the place you've missed, you start missing the place you've left...

Wrapping up, I guess I just wanted to wish all of you who might be reading this - A Happy New Year - all hopes and dreams converging towards the happy place you call success and the best of luck in the 09.

Miss you,

s

o zi

2008-12-22T12:06:00.000-08:00

Ma trezesc la 7.30 - de fapt, ceasul suna la 7.15. Snooze. 7.24. Snooze. 7.33. Snooze.Din 9 in 9 minute. Poate ca despre asta vorbea si Coelho, numai ca setarea lui era de 11 minute. Pentru ca nu poate exista placere mai mare decat cele 9 minute dintre snooze-uri, cand intre minutul 7 si 8 ti se pare ca ai mai castigat o noapte. Intre minutul 8 si 9 de la al treilea snooze, organizez ce am de facut astazi. La al 4-lea snooze - stiu deja cu ce ma imbrac. Daca ploua, ma intorc pe partea cealalta si incerc sa-mi amintesc unde mi-am pus umbrela.

Daca se face deja 8, dupa lupta minte-trup - mai nu vrea, mai se lasa - indeplinesc ritualuri zilnice. Dau drumul la televizor. VH1 - pe la 8 fara 10 (in zilele mele bune) Amy McDonald - This is the life - in loc de cafea de dimineata. Trec in revista presa, ma invartesc de vreo 3 ori in acelasi loc. Ma uit pe fereastra, sprijinindu-ma de calorifer. Gri. Ma intorc pe calcaie si identific hainele in sifonier. (Sifonierul se numeste asa pentru ca in el se sifoneaza lucrurile?)

Gandul la drumul de 14 statii ma incanta, intr-un mod total lipsit de iz masochist. Saptamana asta: "Insuportabila usuratate a fiintei". De la un umar, am ajuns la fiinta. Despre cum o serie de 6 intamplari te leaga de cineva. Si cum alte intamplari te dezleaga. Cand ajung la pasajele indecente, incerc sa feresc pagina de privirea insistenta a doamnei corpolente din stanga mea.

Jumatate din viata mea se petrece in subteran. Cealalta jumatate nu stiu unde petrece, insa daca o intalniti, sa-i spuneti ca o astept pe peron la Pacii. Citesc. Zambesc. "Atentie se-nchid usile" - "Deschide usa crestine" - Vocea care recita mecanic peroanele pe stanga si pe dreapta, ramane rece la tanguirile grupurilor organizate de colindatori - pana la urmatoarea statie.

Ajung la S. Dupa cele 4 ore, mai stau un pic. Mai socializez, un card, un formular, un e-mail, fete (chipuri) mai zambitoare, mai nu, telefoane. Pauza. News alert. Stolojan renunta. Boc. Elena Udrea este ministresa. Sistemul de sanatate e ca un Ferrari. O ratusca sta pe lac. Asfaltam tot. Ana lui Manole. Videanu nu va face economie la borduri. Justitia este independenta - dovada: tocmai s-a autosuspendat (poate o fi pleonasm) din PNL. D-l Nastase scrie pe blog ca parlamentarilor de azi le lipseste entuziasmul, efervescenta celor din '92.

Plec de la S. Ma indrept spre scoala. Ma astept intotdeauna sa gasesc ceva. Si de fiecare data gasesc altceva. Sali mai mici, seminarii mai neinteresante, colegi mai neinteresati, intrebari putine, raspunsuri lipsite de concretete, priviri catre ceasuri, sms-uri pe sub banca, blazare. Lucrari de licenta ce se asteapta planuite, mastere cu deadline-uri la trecut, proiecte fara noima si fara numar.

Unde mai pui, Urania mi-a prezis ca fac selectie de prieteni. Pana la finalul patrarului si a tranzitului lui Jupiter pe langa Saturn (sau invers) voi fi facut alegeri dintre cele mai neasteptate. Cu alte cuvinte, raman singura, trista si nefericita, insa impacata cu ideea. Cum nu sunt dispusa la compromisuri, probabil ca am sa mai sparg si cate o oglinda, o sa-mi cumpar o pisica neagra si am sa o plimb in fiecare dimineata pe sub cate o scara.

Mai apoi, LEAP. Meeting-uri, telefoane, strategii, e-mailuri.

Seara tarziu, acasa, mai tai lucruri de pe "to do list". Imi programez soneria pentru a doua zi, ma dezic de sistemul in care am intrat, ma uit la Seinfeld. Pe cat de somn imi este, pe atat aman sa dorm - ca sa nu pierd timpul.

Si vin sarbatorile(stiu ca ai inceput deja sa fredonezi jingle-ul corporatist) - incep cadourile, colindele, cozonacii, brazii si aglomeratia. Luminile prea colorate din centru. Listele de "ce imi doresc in 2009". Singur acasa I, II si III. Cine a furat Craciunul si Povestea Craciunului Trecut, Prezent si Viitor - in toate variantele readaptate. Printre toate astea, triceps, biceps, six pack in Troia, pe PROtv - miercuri.

Iar eu imi doresc sa ninga.

pentru ca nu trebuie sa uitam

2008-12-20T14:36:00.000-08:00

sa ne uitam

http://www.igu.ro/latrecut/

pentru atunci cand stiu ca viata e aproape perfecta

2008-11-29T07:32:00.000-08:00

Polina Seminova

entry in diacritice

2008-11-26T13:31:00.000-08:00

Sediul S. s-a mutat - a mon avis - in afara Bucurestiului - locuri in care nu am ajuns vreodata - si probabil ca nici n-as fi ajuns din pura voie buna a mea. Acolo unde nu exista tentatia de a pleca de la lucru, pentru ca iti ia prea mult timp sa ajungi oriunde altundeva.
O, ScM,PV,GdN,B,C,S,G,E schimb P,AP,G,P,I. 14 statii. Alaltaieri am mintit - am spus ca sunt 16. Sunt 14, insa par a fi 16. 1orasi20deminute.Dus.1orasi20deminute. Intors. 2oresi40deminute. Din viata mea.
Drept pentru care citesc. Nu imediat. Intre O si PV este absolut imposibil, pentru ca alaturi de cele sute de oameni cu care calatoresti in acest sac de cartofi, devii gelatina. O gelatina adormita, de multe ori in "respiratia de dimineata", care apare in revistele de dama la sectiunea "de unde stii ca te insala". O gelatina dansanta, in frane si accelerari. Am ajuns sa cunosc toate curbele, poticnirile, avantul. Nu am crezut vreodata ca e posibil ca atat de multi oameni sa incapa in acest mijloc de transport - inteleg ca e in comun, insa asta depaseste orice asteptare.
Niciodata nu apuc sa imi dau fularul jos inainte de a intra in vagon. Atentie se inchid usile, iar sudorile o pornesc in jos, pe frunte, pe sira spinarii, pe gat, incet. Oameni mai experimentati decat mine intr-ale calatoritului in comun, se prefac a nu avea posibilitate de mentinere a echilibrului prin atarnarea dezonoranta de barele prevazute cu atarnatori din material flexibil, care te ajuta sa te rotesti, sa te intinzi peste scaunele ocupate din fata ta. Intr-un cuvant - totul face parte din sistemul de scadere a stimei de sine - cu totii parem nelalocul nostru, neindemanatici, asudati, incomozi, sprijinind acei oameni mai experimentati de care aminteam, care trag cate un pui de somn pe umarul tau prietenos.
Iar umarul meu e un umar de moravuri usoare. Se lasa folosit. In fiecare dimineata sprijina alta persoana. Am incercat sa vorbesc cu el, sa-i explic - "ce-o sa spuna lumea?!". Insa a ramas rotund si rece. Sprijina in continuare tot felul de neplacuti.
1orasi20deminute in care ti se pierde individualitatea, stima de sine, notiunea de timp, eficienta, liberul arbitru. Esti la fel ca toti ceilalti. "Impingeti, dom'ne, ca si eu tre' sa ajung". La ScM, coboara sigur doua persoane care s-au urcat la O. Iar per(s)oanele sunt pe parti opuse. Incepe forfota nemultumita, iar eu imi croiesc, cuminte, calea spre randul de scaune. La PV coboara foarte multi - zona centrala, de birouri, cravate, fuste aproape scurte, camasi, pantofi troncanitori si pungi de cadouri de la Craciunul trecut, pentru a conferi o (putin probabila) gratie caratului supei la borcan pentru masa de pranz.
Identific un scaun si, intotdeauna, ma voi nimeri intre o doamna corpolenta, un domn care isi intinde ziarul peste genunchii mei, doua amice care barfesc peste mine ultimul decont. Insa eu, cu un zambet al invingatorului, abia sesizabil, in coltul gurii (va spun, zambetele concrete sunt de neacceptat dimineata in transport si in comun), incep sa citesc.
In 3 astfel de zile, aproape am terminat o carte abia inceputa. "Ghidul Lenesului". A inceput bine - m-a prins in stilul de scris. Acum, ma plictiseste ingrozitor. De ce ar scrie cineva o carte despre si pentru "lenesi rafinati", daca nu poate sa le mentina viu interesul? insa nu ma las. Iar cartea si-a atins scopul. Cum era la mate, intr-a 9-a q.e.d - quod erat demonstrandum. Sunt de o lene bine definita si foarte rafinata. Ma incadrez la toate categoriile.

Acum stiu de ce scriu rar.

blog entry vinovat

2008-11-13T11:59:00.000-08:00

Vinovat pentru ca nu am mai scris de ceva vreme. Vinovat pentru ca in fiecare zi am in minte cate un subiect de scris pe blog. Vinovat pentru ca am intrat in sistem si ca nu incerc sa "write my way out of it". Vinovat pentru ca petrec 12 ore pe zi trimitand si raspunzand la e-mailuri fara a mai scrie aici. Vinovat pentru ca e o stare care imi place - care ma face sa ma simt importanta - ca si cum lipsa scrierilor mele ar atrage deznadejdea cititorilor, ar accentua depresiile tomnatice si ar taia pofta de viata si de mancare.

Ma gandeam ca ar trebui sa scriu despre cum sunt calatoriile cu metroul, despre cum recunosti ca esti in Romania, despre noul meu loc de munca (primul remunerat lunar), despre dezamagiri, ori despre teoriile mele evolutioniste. Despre mersul proiectului, despre mersul trenurilor, despre zbucium interior, despre alte tipuri de ciocolata, despre cartea pe care o citesc acum sau despre planurile mele de viitor. Imi doream sa scriu la un moment dat, inspirata fiind de comentariile neasteptate ale mamei - despre mainile nefiresc de mari ale Monicai Columbeanu sau cum oamenii urati nu intra in mall. Despre pasajul de la Universitate, despre a oferi mancare cersetorilor, despre fetele cu breton - mai ales ca ma incadrez, despre ce inseamna sa investesti in oameni. Cum mi-am echivalat cursuri, cum se desfasoara procesul educational si despre frustrarile mele legate de toate cele de mai sus.
Despre lucrurile de care s-ar parea ca mi-e dor din State, despre primul meu salariu si bonurile de masa. Despre cum mi-e dor sa merg la BCU, despre cum ma straduiesc de cateva luni sa-mi iau o carte de Milan Kundera, sa-mi schimb melodiile de pe mp3 player, sa-mi iau o curea noua pentru ceas si sa schitez un plan pentru lucrarea de licenta. Despre cum vreau sa ma intalnesc cu L. si F., sa sarbatorim ca vor fi parinti, despre cum mi-as dori sa ajung la toate evenimentele pe care le incercuiesc in B24Fun, doar pentru a avea cum sa spun la final de saptamana "poate data viitoare", despre concertul celor de la Gotan Project la care vreau sa ma duc si ma intreb daca am cu cine. (vorba ceea, acum am cu ce)
Si cum trebuie sa ma gandesc la toate astea, va dati seama cat de putin timp ramane pentru scris...

Amintiri din copilarie

2008-09-26T12:10:00.000-07:00

Am dat zilele astea peste o incercare de scriere de cand aveam 15-16 ani, de cand inca mi se parea ca a scrie patetic inseamna a scrie bine. Foarte scurta scriere a fost inspirata de o poveste pe care mi-o daduse Alexandra, in spaniola, cu scop precis didactic. Povestea in spaniola - Mi vida con la ola, de Octavio Paz. Intr-un entry viitor, probabil ca am sa public si traducerea textului (si sper ca nu incalc drepturi de autor, asa-i?)

Si stim cu totii cum iti aduci aminte de momente din viata ta, numai cand simti un anume parfum, cand vezi o definitiva succesiune de imagini, ori cand auzi un acel cantec.

Cand am recitit povestea asta, mi-am adus aminte de cum eram atunci cand eram sigura ca eu nu am sa ma schimb niciodata.

Povestea Vietii

Într-o zi, Dumnezeu s-a plictisit de perfectiune si s-a gândit la o schimbare: a fãcut Viata - un amestec de Adam si Eva, un mãr si un sarpe. De aici au început toate încurcãturile...

Viata s-a nãscut bãtrânã. Îngrozitã de singurãtate, s-a deghizat în valuri si a început sã se agate de picioarele oamenilor. Dimineata, la flux, se joacã cu cei mici. Îi ia în brate, le spune povesti, le face castele de nisip. Mai târziu, Soarele si Luna, îi dau o dispozitie de maree. Atunci, Viata renuntã la câtiva ani, pe care îi oferã, tot în joacã, copilului. Acesta, nestiutor, îi acceptã si se transformã intr-un tânãr, a carui iubire pentru Viatã devine o creatie infinitã. Cunoscând de acum entuziasmul si frumusetea anilor, îi mai cere câtiva Vietii. Darnicã, ea îi oferã tot ce are, pãstrând pentru sine putinul necesar sã existe, ca stãpânã pe un numãr nelimitat de suflete si valuri.

Omul ajunge bãtrân, iar Viata se copilãreste. Batrânul are acum grijã de Viatã, dar spre searã, refluxul îsi cere tributul. Batrânul duce Viata spre larg si îi spune o poveste despre cum mâine dimineatã, la flux, ea va renaste. Si îngrozitã de singurãtate, se va deghiza în valuri...

Placerea nevinovata…

2008-09-24T02:44:00.000-07:00

...trebuie pedepsita. Sau cum vor sa ne dezvete de vicii mintile luminate din industria ciocolatei.

Nu sunt o experta in productie de ciocolata (ci doar in consum), dupa cum nu sunt o experta in multe alte domenii. Insa recunosc. Insa ma intreb care este procesul de creare a unei noi variante/arome de ciocolata. Indurati cu mine (cum s-ar zice), caci pana in final voi destainui si motivul (sau mai bine zis cauza) pentru care scriu despre asta.

Etapa 1: incapere multicolora pentru s(t)imulare de celule nervoase prin intermediu de celule cu, pardon, conuri si bastonase. Presupunem - o multime de experti in marketing/advertising, consultanta, psihologia consumatorului, ciocolata si rebranding.

Etapa 2: Se analizeaza entuziast rezultatele celor 20 de focus-grupuri care au reunit participanti dintre cei mai variati – prescolari, adolescente, tinere pms-ice, doamne trecute bine de prima tinerete, tineri de succes, domni in prag de criza varstei mijlocii etc.

Etapa 3: Se listeaza preferintele consumatorului in materie de arome ciocolatice: scortisoara, caramel, lapte, budinca, mere padurete etc.

Etapa 4: se scriu flip-charturi peste flip-charturi, apar post-it-uri tot peste flip-charturi, apar specialistii in imagine, se gandesc combinatii de arome si culori pentru ambalaj, oamenii se entuziasmeaza, se prezinta oferta concurentei si se cauta solutii pentru a depasi vanzarile cu cel putin 16%.

(de dragul cititorului, am eliminat etapele intermediare)
Si in finalul acestui proces, cineva spune..

”Stiu! Sa facem o ciocolata amaruie” Si multimea: .... Cineva: “...ciocolata amaruie...cu...ardei iute!” Si multimea - extaz: ... Cineva: “...si...sa-i punem...sa-i punem...sare de mare!” Iar multimea (murmur de admiratie): ...

Si astfel, a doua zi, HEIDI (Passion pour Chocolat) a scos pe piata « Dark Chili » - « Ciocolata amaruie 50% cu ardei iute si sare de mare »....

Iar acum, eu, consumatorul ranit in aroma de caramel ori lapte, cu pasiunea mea anterioara pentru ciocolata neagra si pentru HEIDI in general, pentru acuratete, degust ardeiul si sarea din ciocolata respectiva. Initial – aroma obisnuita de ciocolata amaruie, insa spre finalul imbucaturii, cele 4 zone de pe suprafata limbii, zone ce identifica gusturi corespunzatoare si respective, se zbat intr-o nedumerire sora cu neplacerea. Poate mai inghit saratul de mare, insa cu ardeiul iute ce ati avut?!

Si nu pot sa nu ma intreb “cine este Cineva?”

Piedere de suflet *sau blog-entry despre nimic

2008-09-19T00:05:00.000-07:00

Am rarit incursiunile mele bloggistice poate mai mult decat ar fi trebuit. Am pus asta pe seama unei perioade foarte intense de activitate profesionala, insa am realizat ca am folosit-o numai ca pretext. De fapt, mi-e teama ca incep sa ma repet, in forme, constructii, continuturi. Si mi-e teama ca ma prefac numai a avea ceva de spus. Si poate ca scriu despre nimic si incerc sa ma conving altminteri.

In “viata mea reala”, m-am surprins, la fel ca si pe altii, folosind foarte des sintagma “e o pierdere de timp” – sintagma ce imparte prioritatile pe tiparul biblic al Marii Rosii – in valuri pe stanga “pierderile de timp”, pe dreapta – lucrurile esentiale, termenele limita, dezvoltarea profesionala, practicul. Ca orice cetatean constrans de legile statului – degeaba - circul (a se citi ca verb) mai mult, regulamentar, pe dreapta, tragand cu ochiul stang, din cand in cand, firesc, spre stanga. Astfel, am realizat rapid ca printre pierderile de timp se ratacesc constant si pierderile de suflet. Cartea pe care am inceput-o acum cateva luni si nu am mai terminat-o niciodata, filmul pe care l-am tot amanat, melodia care incepe tocmai cand ies din camera, lipsa plimbarilor aiurea si a vorbitului despre nimic – ore in sir – si pe care il consideram parte din esenta vietii. Culmea, chiar si atunci cand ma plangeam de prea mult timp liber – il pierdeam – alaturi de ceva suflet – prin efect de nimicnicie – termen romantat pentru diagnosticul de nothingness.

Acum, telefonul mobil devine o prelungire a Eului, primesc buzz-uri pe mess, am conferinte pe skype, trimit/primesc 37 de e-mailuri zilnic, mai adaug o cunostinta pe facebook, nu-mi intreb amicii cum o mai duc, pentru ca trec, cu suficienta, peste “recently updated status”, pastrez mereu un scaun liber pentru prieteni imaginari, retez diplomatic o conversatie cu cineva care nu are nimic concret sa-mi comunice, am liste peste liste cu lucruri “de facut”, incerc sa nu intarzii prea mult la intalniri, si, 10 minute pe zi, incerc sa ma conving ca nu ma pierd si pe mine printre toate astea.

Asa cum va povesteam cu trei sau patru blog-entry-uri in urma, ma luam de guler cu un proiect ce parea sa nu aiba directie. Si cum scurta mea experienta de viata imi soptea subtil ca poate “it’s not meant to be”, m-am gandit sa ma potolesc si sa ma deschid optiunilor. Iar cand se intampla asta, de obicei si optiunile se deschid catre tine.

Proiectul face parte din “sarcinile” de bursa. Cu alte cuvinte – ai primit o bursa, acum ofera ceva inapoi, inspre “dezvoltarea societatii civile”. Suna asa pretentios pentru ca este :) Adica mi-am dat seama ca trebuie sa fie si ca nu ar trebui sa accept nimic altceva sub un standard setat foarte sus. Macar sa am de unde sa cobor...

Cum spun de multe ori, de obicei catre scaunul pe care il pastrez liber, cu ceva timp in urma, am inceput o asa-numita cariera in voluntariat. Mai tarziu, m-am orientat catre internship-uri. Am trecut prin asociatii studentesti, prin organizatii neguvernamentale, prin proiecte. “Problema” a fost tot timpul o virtute a inertiei – nu am realizat decat foarte tarziu reala importanta a ceea ce faceam (urma de modestie trebuie citita printre randuri). Nu stiam ca, de fapt, etapele erau firesti, ca totul face parte dintr-un plan mai concret. Am inceput voluntariatul intr-o vreme cand inca nu era neaparat “fashionable” – in clasa a 9-a (cu groaza imi dau seama cat timp a trecut de atunci), si cand din pur egoism al copilului “singur la parinti” am vrut sa demonstrez ca pot face ceva si pentru altii.

Plecarea mea in State s-a datorat in mare parte “activitatilor extracurriculare”. Acolo, am avut nemaipomenita sansa de a ma implica in lucruri care sa adauge experienta profesionala si personala la coordonatele mai sus mentionate. Cand a fost nevoie sa schitez un proiect pentru acasa, am incercat din rasputeri, dezorganizat, sa cuprind din experienta de pana atunci, prin batalii pierdute si castigate, cu mine si cu altii, astfel incat drumul sa fie mai lin de acum inainte - pentru toti. Sa ne fie recunoscute meritele, sa avem un scop in tot ceea ce facem, sa stim ca putem invata din asta si mai ales sa stim ce si cum sa folosim mai apoi din ce am invatat. Sa existe o “profesionalizare” a voluntariatului, sa ne implicam mai mult in stagii de practica, sa popularizam beneficiile implicarii si sa crestem frumos. Asa vedeam proiectul initial – ca pe o investitie pe termen lung – din care beneficiarii principali sa fim noi. Si din pragmatismul renuntarii, am limitat treptat pornirile idealistice, reducandu-le la lucruri clare si “facubile” (fezabil suna foarte tehnic). Si pe masura ce pierdeam timpul limitand, interveneau si pierderile de suflet – intolerabile am zis. Si atunci, universul a inceput sa conspire :)

Tocmai incheiasem lectura cartii lui Malcolm Gladwell – “Blink – The Power of Thinking Without Thinking” (Roxana, multumesc pentru facilitare ;) ). Pe scurt, este vorba de acea calitate innascuta a fiecaruia (care trebuie cultivata si nu anihilata) de a-si folosi intuitia/al 6-lea simt daca vreti, pentru a lua decizii. Ca urmare a demonstratiilor elaborate, de cele mai multe ori se dovedeste ca decizia este cea potrivita. Este vorba despre fructificarea acelui foarte scurt interval ce se scurge intre momentul in care esti pus fata in fata cu o situatie noua si momentul in care “ratiunea” preia controlul, asa cum ne-au obisnuit normele sociale si instinctul de conservare. (pentru un alt blog entry – poate ramane sa vorbim despre cum ar fi sa intarziem putin procesele argumentative si sa avem ceva mai multa incredere in ceea ce ne spunem noua insine, cand in jur e liniste).

Am inceput imediat un exercitiu: sa fiu mai atenta – cu tot short attention span-ul meu – la vocile care-mi spun felurite lucruri (nu va faceti griji, nu e patologic si nici contagios).

M-am intalnit cu Diana, Andrei si Cristiana. Intr-o duminica, la ora 3. Dupa nenumarate nesincronizari care au tot amanat intalnirea cu ei –cunoscuti din trecutul nu foarte indepartat si cu care am pastrat o legatura mai mult sau mai putin constanta. Stiti probabil sentimentul de a te revedea cu cineva dupa multa vreme si de a relua exact de acolo de unde a intervenit pauza. Asa s-a intamplat si acum. Am ajuns acasa la ora 23. 8 ore de “plinatate”, in care am vorbit si am ascultat mai mult decat o facusem in 2 luni de cand revenisem acasa. “Blink!”. Ore in care am realizat cum imi gasesc raspunsuri si cum ma regasesc in viziunea pe care Cristiana si Diana au conturat-o alaturi de o echipa minunata sub numele de PEEP – Practicing Experience in Education Program (http://peep.cros.ro/). PEEP – ca nivel urmator, ca intermediere – ca trecere intre ceea ce facusem pana atunci si viata reala. “Blink!” Si cu tot realul vietii, ele isi pastrasera idealismul pe care eu eram aproape sa il compromit, dandu-l la schimb pe “obisnuit” (mediocru suna urat).

Pentru ca toata lumea reinventeaza roata, ne vedem nevoiti, de cele mai multe ori, sa lasam lucrurile de caruta. Respingem in general continuitatea ca pe o boala cronica si pornim tot timpul de la 0, pentru a asigura ciclicitatea ajungerii in acelasi punct. Eu am decis sa inmultesc lucrurile cu 1.

Intuitia mi-a spus de data asta ca am gasit locul (ori el, locul, m-a gasit pe mine) unde ma potrivesc, precum o noua piesa intr-un puzzle. ( sper ca va mai amintiti cat imi plac cliseele :) ) In ultimele saptamani, eu, cea cu frica de commitment, m-am implicat mai mult decat credeam posibil in acest proiect – al lor, al nostru, al cat mai multora dintre noi – sper. Educatie non-formala si angajabilitate, think big, the sky is the limit, oameni nemaipomeniti, eliminarea pierderii de timp si bandajarea pierderii de suflet.

Blink!

simona

just for fun

2008-09-01T02:31:00.000-07:00

Urmand exemplul Dianei, un exercitiu fun, prin care te oglindesti pe internet. Tot ce se mai poate spune acum...beware:)

The Priss

Deliberate Brutal Love Dreamer (DBLD)

Mature. Responsible. Aristocratic. Excuse me. The Priss.

Prisses are the smartest of all female types. You're highly perceptive,

and confident in your judgements. You'd take brutal honesty over

superficiality any time--your friends always know where they

stand with you. You're completely unfake. Don't tell me that's

not a word. You're also excellent at redirecting internal negative

energy.

These facts indicate people are often intimidated by you. They

also fall for you, hard. You have a distant, composed allure

that many find irresistible. If only more of them lived up to

your standards.

You were probably the last among your friends to have sex.

And the first to pretend that you're pregnant.

Though you're inclined to use sex as weapon, at least it's

not as one of mass destruction. You're choosier than most

about your partners. A supportive relationship is what

you're really after. Whether you know it or not, you need

something steady & long-term. And soothing.

Always avoid: The Playboy (RGSM), The Loverboy (RGLM)

Consider: The Manchild (RBLD)

Your exact female opposite:

The Playstation

Link: The Online Dating Persona Test

trece.

2008-08-19T01:25:00.000-07:00

Pe cat de lungi si complicate povestiri de pana acum, pe atat de scurt si simplu se vrea "new entry-ul" de astazi. Exact acum un an, pe 19 august, la 8:20 dimineata, incepea "anul". Si astazi se incheie. Sau, ar trebui sa spun, incepe altul. Nu m-ar deranja sa sarbatoresc Anul Nou pe 19 august, pentru a scapa de o preocupare in plus in tot vartejul gasirii unui "bairam de Rev":)

Timpul e relativ - nu a capatat niciodata o mai clara nuanta de adevar in ochii mei. E relativ bine. Indiferent de cum veti alege sa cititi asta. Nu am sa reiau ce mi s-a intamplat, ce mi-as fi dorit sa se intample, nu am sa trag linie sa fac socoteli. Pentru ca de obicei nu imi ies. Oare cum veti alege sa cititi asta?:)

Din intelepciunea recent dobandita insa, simt nevoia sa subliniez ca totul se intampla foarte repede. Si chiar daca prin nivelul ridicat de "control freakness" nu sunt neaparat o adepta a dictonului "carpe diem", mare lucru calitatea asta. Mi-e teama ca, inainte sa plec, mi-am facut planuri pentru acolo, ca eram acolo si imi faceam planuri pentru acasa, iar acum realizez ca targul e departe de casa si multe se schimba pe drum.

Si pentru ca nu ma pricep la fapte, insa la sfaturi sunt nepretuita si fara numar, va indemn pe cei 7 care imi cititi blogul sa va grabiti putin in tot ce faceti, sa nu lasati pe maine, sa nu omorati si capra vecinului si sa fiti fara de grija, caci totul trece.

Chiar si timpul.

socares prala?

2008-08-14T07:41:00.000-07:00

Si ma dusei mai lunea trecuta la o manifestare artistico-culturala , la propunerea Roxanei, in care am, in special in cazul recomandarilor de acest fel, o incredere sora cu B24 fun-ul. Evenimentul avea legatura cu Rromii. Prezent.Trecut. Viitor. Si am zis ca, din moment ce trecutul e in ceata, prezentul e mai mult decat continuu si uneori si mai mult ca perfectul, ar fi potrivit sa vad cum li se preconizeaza viitorul. Catalizatorul vointei in participarea la aceasta actiune a fost in principal prezenta lui Johnny Raducanu pe lista de performeri.

Cand adresa locului cu pricina s-a declarat intre nr. 20-22 pe Calea Victoriei, nu ne-am gandit nicio clipa ca se face, de fapt, referire la nr.21. Se pare ca a fost un semn, caci am pornit intr-un fel de initiere vitorialipanistica. Urcam treptele catre local cu inima mai mai sa ne sparga pieptul, suntem intampinate de doua hostesse – romancute balaie imbracate in port tiganesc, care nu prea stiau exact ce se intampla – si ne facem loc printre aburi de fum si Madalin Voicu, pana la mesele rezervate persoanelor care nu aveau mese rezervate.

Prima incursiune spre bar – primul sentiment de satisfactie. (Ne) Face cinste – toata seara – ANR – Agentia Nationala a Rromilor - surpriza unei astfel de vesti a fost insa linistita de observatia neimpresionata a Roxanei, cum ca, pana la urma, tot pe banii nostri bem ( cu referire, bineinteles, la fondurile europene) In fine, sa bem pentru asta…

Si pe cuvant ca m-am dus cu inima deschisa (caci de la atata batut sa ne sparga pieptul, dadea bine si o referinta mai artistica, pe tiparul versurilor manelare) si am incercat sa vad evenimentul prin prisma valorii culturale adaugate. Si a fost si muzica clasica, si a fost si saxofon si a fost si viers dulce tiganesc si a fost si Johnny Raducanu - ceva mai batran si mai putin entuziast si mai obosit si mai acoperit de glasul saxofonului decat si-ar fi dorit, poate, atat domnia sa cat si majoritatea celor prezenti.

Si a cantat si o trupa canadiana alaturi de o vioara tiganeasca, ce a trebuit, din probleme de sonorizare, sa capete o raceala acustica. Si a fost prezenta si o tanara din State – bineinteles reprezentata a unei asociatii, care se ocupa de drepturile cuiva si care sustine ceva si care e fericita sa se afle aici – si care s-a manifestat prin dans (cu cele mai inocente si bune intentii, sunt sigura), in stilul caracteristic celor mai multe “white girls” din SUA. (Imaginati-va ca va aflati pe strada, intr-o zi friguroasa de iarna si ca va opriti in fata unei cafenele, incercand sa vedeti daca un amic se afla deja inauntru. Si fereastra, foarte aburita, este stearsa de catre un angajat constiincios al cafenelei, obstructionandu-va, din pacate, privirea, cand in stanga, cand in dreapta, lasand in acelasi timp si fasii incetosate de fereastra. Imaginati-va ca in ambele maini aveti cateva plase pentru cumparaturi, iar caciula (am mentionat ca este frig afara) va cade cumva pe ochi. Miscarile pe care le-ati face pentru a reusi sa vedeti inauntru, accelerate putin, sa spunem pe ritm a la flo’rida, reprezinta intocmai stilul de dans mai sus mentionat.)

Sa revenim insa la ringtonurile tip “rup camasa da pa mine”, la tricourile asociatiei, care nu stiu cum se face, erau inscriptionate chiar pe centrul abdomenelor proeminente cu mesajul "Depaseste-ti prejudecatile. Descopera romii." ( cu un "r", dar doi de "i") si la dansurile cu unduiri sacadate. Trebuie sa marturisesc insa ca mi-a placut. Cu toate ca nu a fost ceva autentic tiganesc, nu a fost traire la extrem – ci a fost un eveniment politicos, cu ceva miscari de solduri, cu invitati unul si altul, cu romani, din loc in loc, care nu pareau sa se simta neaparat la locul lor, insa care au fost tratati cu respect si care au plecat dupa ce a coborat de pe scena Johnny Raducanu. De vreo doua ori, parca te-ai fi simtit in "Motanul alb, pisica neagra"(multumesc, pe aceasta cale, pentru contributia la referintele culturale). Cateva camere de filmat, flash-uri pe ici pe colo. Eu am batut tactul in masa, am fost un spectator linistit al manifestarii si mi-am dorit in continuu ca sunetul sa fi fost mai bun. Nu a fost.

Si da, sunt de acord, exista o elita tiganeasca, se manifesta talente ale etniei rrome, se contureaza o cultura si o traditie. Au o istorie, avem o responsabilitate, exista drepturi ale omului dar m-am lovit (si mai curand m-au lovit) si de uscaciuni. Cu trecutul si prezentul mai ca ne-am obisnuit...

Dar sa nu ne inecam la mal...

Lungul drum al zilei catre noapte

2008-07-10T02:15:00.000-07:00

Sunt de acord. Folosesc prea multe cuvinte in blogul meu. Tin sa subliniez, pentru cei care ma cunosc, ca vorbesc in tot atatea cuvinte. Forme fara fond. Insa mi le asum. Singurul compromis ce ar putea fi facut – fraze mai scurte. Poate. Am tot evitat scrisul pe blog, de teama sincera ca stilul de scris se va modifica in conditii schimbate de mediu. Inca un risc pe care mi-l asum. Dupa cum urmeaza.

Sunt sigura ca sufar de un fel, de un altfel de, boala psihica. Acea boala psihica care se manifesta asa. Si asa. Sunt paranoica. Neincrezatoare in semeni. Semeni vant, culegi furtuna. Adun lucruri inutile. Superficiala. Impresionabila. Naiva. Sufar artistic pentru tot felul de neimpliniri si ma consolez cu ideea ca astfel devin mai puternica. Uneori, cand imi doresc ceva foarte mult, obtin; si apoi dispare orice manifestare de interes. Lucrez bine in conditii de stres, iar cand aceste conditii nu exista in stare naturala, le provoc. Constant. Ma pun in cele mai neplacute situatii, inventez scenarii, am incredere intr-un al 6-lea simt personal, insa de fiecare data iau decizia mai nefericita.

Poate va intrebati de unde tot acest complot al meu, impotriva mea, impartasind slabiciuni si defecte in reteaua intinsa cat lumea punct. Totul a inceput pe 14 iunie, ziua in care ar fi trebuit sa pornesc spre casa. (Pentru a evita un stres inutil impus asupra cititorului, mentionez ca am si ajuns.) Insa avionul programat pentru decolare la 8.01 p.m. si in care m-am imbarcat la 8.30 p.m., a decolat de pe JFK la ora 3 a.m. Tunete si fulgere. Mai intai in natura. Si am inceput o analiza interioara, care sa accentueze depresia provocata de intarziere. In Londra, am pierdut conexiunea de la 10 a.m., pentru ca am ajuns acolo pe la 16.00. Am acceptat o legatura spre Munchen, de unde urma sa ma indrept, ca o floare, spre casa. Pentru ca d-l Bush s-a hotarat sa viziteze Londra in aceeasi zi ca si mine, am mai stat o vreme in avion. In Munchen am ajuns la 20.55, iar avionul spre Bucuresti pleca la 21.05. Duminica seara - se pare ca aeroportul se inchide. Eram numai eu, dl. sofer de autobuz inter-terminal-ic, care refuza sa porneasca altfel decat dupa orarul bine stabilit. Am ramas blocata intre terminale pentru ca usile se mai deschideau numai de afara, nu era nicio alta persoana pe care sa o intreb unde, ce si cum, iar ca o ironie a sortii, am vazut cum imi decoleaza avionul... Dupa schimbare de bilet la Lufthansa, am ajuns la BA pentru a cere masa si casa pentru o noapte. Am primit. Iar acasa am ajuns cu exact o zi mai tarziu. Si cu exact doua bagaje mai putin.

Si dupa toate astea, Romania m-a lovit drept in suflet.

Uitasem cat de gri este, cat de tristi sunt oamenii, cat de incrancenati suntem cu totii, uitasem stirile de zi cu zi, nepasarea, capra vecinului, groapa altuia, buturuga care trebuie sa rastoarne cate ceva, autobuzele, pasarelele (a se citi ca si cum cuvantul nu ciripeste), Posta, “reparatiile”. M-a uimit ca uitasem cum arata Dacia 1310.

Si acasa. Camera mea a mai pastrat numai Tv-ul si comp-ul vechi. In rest, schimbare totala. Ai mei s-au intrecut pe sine, la plural. Revederea cu ei mi-a reconfirmat tot ce am scris pana acum. Mi-au fost atat de aproape chiar si acolo, incat nu a trebuit sa reluam nimic. Am continuat, firesc. Poate mai “firesc” decat mi-as fi dorit, firescul intrand pe alocuri in conflict cu independenta mai nou si mai greu dobandita. Incercati d-voastra sa va dati aere independente cand locuiti cu ai mei… Ma copilaresc din nou, insa de data asta mi se cere sa fiu matura. Pe buna dreptate banuiesc. Se pare ca “am o varsta.” Inca incerc sa deslusesc ce inseamna asta. Nu vreau sa fiu serioasa, rece, fals politicoasa si pretioasa in tiparul “adult”.

Am iesit intr-o scurta incursiune pana la Universitate, chiar in lunea ajungerii. M-au mirat intunericul de pe strazi si absenta oamenilor. La fel ca si in zilele urmatoare, incercari a nu parea snoaba, comparand continuu.
Au urmat vizite. Bucurii de revedere. Cateva detalii picante ale anului trecut. Nu am inteles niciodata de unde apare nevoia unora de a spune “ Ah, da, stiu exact ce vrei sa spui! Eu am auzit ca ar fi asa si pe dincolo.” Ciudat e ca nu asteapta confirmari. Si ciudat e ca ajungi sa ti se povesteasca “cum e acolo”, acolo-ul de unde abia te-ai intors. Recunosc, spasita, ca si eu mai pasesc in pacatul asta, insa promit ca de acum voi asculta ce mi se povesteste, invatand din experienta altora, voi pune intrebari potrivite si voi zambi aprobator.

Am ales, mai mult sau mai putin constient, sa redau aproximativ aceleasi 4-5 povestiri care sa ofere impresia de “impartasire de experienta”, dupa care am incercat sa las discutia alunecanda spre ce s-a mai intamplat pe acasa. Asa cum scolarilor de clasa I nu le poti cere mai mult de 15 minute de atentie continua, asa nici chiar celor mai buni prieteni nu le poti cere sa asculte povestea romantata a unei experiente ce in fapt nu-i atinge catusi de putin. Si e de inteles. Si am inteles. Cum, de fapt, iti raman numai tie amintirile, senzatia ca acum 3 saptamani te plimbai pe Broadway si schimbarea pe care cei mai multi nici nu o observa.

Apropos de schimbari, formulasem o teorie pe care i-am impartasit-o mamei, si tin sa citez din mine, pe blog, asa cum mi se intampla foarte des sa citez si din blog, caci ideile bune vin rar si nu stau mult. Ma gandeam ca intoarcerea acasa inseamna speranta ta, a intorsului, ca lucrurile nu s-au schimbat, pentru a-ti putea gasi ancorele si punctele de stabilitate, speranta la care se adauga convingerea celorlalti ca tu trebuie sa te fi schimbat intr-un an cat se poate de radical (atat anul, cat si schimbatul). Ba chiar aceasta schimbare pare a fi dorita de ceilalti. Ai putea fi si tu mai exotic un pic, nu aceeasi persoana plictisitoare pe care o cunosc cu totii, de 5, 10 sau da, chiar si 22 de ani. De aici, banuiesc eu, apare si fastaceala si stanjeneala primelor moment de reintalnire. Tu ai vrea sa te comporti cat mai firesc cu putinta, imediat realizand din partea celorlalti un fel de tatonare a terenului, in vederea adaptarii imediate la noile cerinte ale intorsului. O secunda foarte lunga in care incepi sa te gandesti daca ar trebui cumva sa te porti diferit, si ajungi si la o concluzie, pe parcursul aceleiasi secunde (motiv pentru care am mentionat faptul ca este o secunda foarte lunga – asadar, vedeti, chiar daca folosesc multe cuvinte, sunt necesare cu toatele :) ). Iar concluzia este ca mai bine razi si glumesti si mai adaugi o ironie, plangandu-te de cate ceva, caci, e demonstrat stiintific, oamenii sunt mult mai dispusi sa se afle in preajma oamenilor veseli, fara a fi insa nevoiti sa le asculte reusitele, drept pentru care adopta mult mai sincer rolul de consolator decat cel de laudator.

Apropos-ul al doilea, de lauda - nu pot sa nu amintesc de perioada in care am lucrat la misiune, pentru ca am si datorii morale fata de persoanele de acolo :) Amanand prea mult actualul post pe blog, a ramas un pic suspendata in eter perioada de implinire profesionala. Insa nu despre asta e vorba. Ci despre oamenii din misiune, nemaipomeniti si care, alaturi de senzatia de intrare in cladirea UN si datul cu importanta cand participam la cine stie ce intalnire a SC, au reprezentat un oftat la plecare.

Plecarea si absenta mea de acasa mi se par acum ireale. Bucurestiul mi-e drag in continuare. Ieri am avut un episod de ploaie cu soare, claxoane si graba. Si pe cuvant ca mi-a placut. Nu am ocolit nicio baltoaca. Poate ca oamenii pe care ii speram la fel, sau macar asa cum mi-i aminteam, s-au mai schimbat. Poate ca si eu m-am mai schimbat, insa pastram asta intre noi, aici, pe blog.

Ca detalii tehnice – am inceput sa lucrez la proiect, care, luat de guler din toate partile inca nu vrea sa cedeze, ma mai intalnesc cu prieteni, atat cat o sa-i mai am, incerc sa devin independenta financiar, straduindu-ma, naiv, sa evit etapa de “assistant manager”, mai citesc o carte, ma mai enervez cand vad ce se intampla in Romania si asta chiar ca imi ocupa tot timpul. (©M.B.) Si incerc sa pun ordine in toti acei “significant others”. Resemnata, sa stiti ca primesc CV-uri si scrisori de intentie, in format European, Times New Roman, 12, justified :)

Intre timp, poate devin vedeta de televiziune. Mai slabim putin, ne punem unghii false si ne cumparam multe costume de baie, ca sa ne dea la stiri. Iar cand or sa ma intrebe ce meserie am, am sa le spun ca eu sunt o idealista.

din seria - New York City

2008-05-17T15:52:00.003-07:00

Pentru ca am timp. Pentru ca de saptamina viitoare n-am sa mai am. Pentru ca voi reintra in cimpul muncii neplatite prin intermediu de internship. Pentru ca de saptamina viitoare ma apuc sa salvez lumea. Si pentru ca in timpul liber o sa am grija sa dorm. Si pentru ca NYC este "un mod de viata." Nu, nu-mi este teama sa folosesc clisee.

NYC este un oras al contrastelor. Din toate punctele de vedere. Cel mai mult imi place sa merg pe jos de pe la 60th street spre sud. Central Park, Columbus Circle - multi turisti (a se vedea tiparul din postul despre DC). Spre deosebire de Capitala - DC, locuitorii NYC nu sunt politicosi si nici ingaduitori cu turistii. Se declara iritati de incetineala lor, iti trintesc un "excuuuuuuseeeeee meeeee" cind au de gind sa te depaseasca - pentru ca indiferent de cit de repede ai merge - nu vei putea niciodata concura cu un niuiorchez adevarat.

Dupa cum spuneam - incepem calatoria dinspre 60th Street - ne indreptam spre 42nd street si Times Square. Lumini, lumini, lumini. Claxoane. Miros de hotdogi si pretzels. Toata lumea pare sa mearga in directia opusa tie. Zilele trecute, o persoana "made in US"imi spunea cit de mult o obosesc multimile care merg aiurea pe strada. Ca si-ar dori ca macar citeodata sa se mearga organizat - unii pe dreapta si altii pe stinga. Si i-am spus ca asa a inceput si Comunismul. Democratie dara. Pentru ca in NYC poti face cam tot ceea ce vrei. Vrei sa mergi pe partea stinga - asta vei face. Si nu vor fi niciodata momente jenante precum incrucisarile de drumuri. Oprire brusca. Un pas la stinga - persoana din fata ta - pas la dreapta. Zimbet incurcat. "Va rog, dupa d-voastra." Imediat pas la dreapta. Persoana cealalta pas la stinga. Nicio iesire din dansul stradal care mai blocheaza alte 3 persoane. Niciodata in NYC. Daca tu te blochezi nestiind in ce directie - persoana cealalta a luat hotarirea care i se pare cea mai potrivita pentru sine. Iar tu, dezorientat, afisezi un zimbet care ramine in urma pufnetului de iritare. Simti ca traiesti.

Si continui drumul. Stilul strazii este - pe cit de diferit - adica n-ai sa vezi "uniforme" precum prin Piata Romana - pe atit de tentant. Daca te plimbi prin NYC - simti nevoia constanta de a intra in toate magazinele si ai intotdeauna impresia ca hainele tale sunt "out of fashion." Poate si de asta vei vedea tot timpul reclame ambulante. Cea mai minunata inventie a consumerismului. Dupa ce ca platesti suplimentar pentru un anumit "brand" - isi mai pun si stampila pe frunte, iar tu te plimbi vinturind agale reclama infipta in punga cu numele "de firma."

Mai departe - vezi cozi interminabile la casa de bilete de pe Broadway. Bilete vindute la suprapret chiar la coltul strazii. Tineri care te imbie la tot felul de Stand-up Comedy ceva. Oameni care impart fluturasi pentru orice. Un oras care iti este "in your face" tot timpul. Si inaintam. Si pe masura ce cobori pe harta, iti dai seama cum se schimba peisajul. Daca mai devreme te simteai intr-o oala clocotinda - ascultind muzica in casti (am realizat ca U2 - Vertigo - reprezinta o coloana sonora potrivita) - acum deja ai mai mult timp sa vezi dincolo de lumini. Pe cit de cosmopolit se doreste NYC-ul - pe atit de segregat este. Impartirea se realizeaza pe harta si se vede in cafenele, in baruri, in magazine. Ai cartiere de turisti (60th -34th street), de artisti (Soho), de latino (Harlem/Brooklyn/Bronx), de asiatici (Chinatown), de African-American (Brooklyn/Bronx), de Est-Europeni(Queens) de oameni bogati "old"(Upper West Side) si "new"(Upper East Side), cartiere de mafie -Hell's Kitchen (Mid-west) si de studenti boemi (Greenwich Village). Si simti asta cind te plimbi pe directia N-S "in the City." Un oras care inseamna zeci de tari reunite - si pentru ca nu mi-e teama de clisee - "a melting pot" - singura precizare - apa si ulei. Pe linga zone geografice, aranjarea in spatiu se face remarcata si prin produsele dominante in magazinele alimentare. (Orice asociere cu postul anterior dominat de mincare – nu este pur intimplatoare) Daca in partea mai centrala a orasului vei gasi cea mai cea dintre specialitati, alaturi de cit mai variate produse de patiserie si delicatese indulcitoare, inspre Brooklyn vei descoperi mai curind produse “necesare” – o varietate mai redusa si mai putine inclinatii organice. Inspre Queens – produse “de import” din Estul Europei – condimente si cozonaci si tot ce-i mai bun intr-o casaJ In Chinatown – inutil sa mai precizez – precum si mult peste si pui intregi la rotisor. Viata restaurantelor in NYC - un fel de parc de distractii pentru papile gustative – si unde cea mai buna filozofie este ca trebuie sa incerci fiecare tip de “cuisine” cel putin o data – si unde mincarea chinezeasca cistiga de departe. Ca o precizare – fast food-ul in NYC este numai pentru turisti. Si toata lumea este foarte slaba. Punct.

Fara nicio legatura cu paragraful anterior - foarte ciudat mi s-a parut sistemul de “dus gunoiul” – pe care de fapt nu-l duci niciodata mai departe de fata casei sau a blocului. Fiecare cartier cu zilele lui. Si astfel, la orice moment in timp – pe trotuarele NYC-ului vei vedea saci (a se citi “munti”)negri de si cu gunoi. Abia acum se pronunta mai apasat curentul de reciclare – insa nu prea este imbratisat cu daruire (cum se intampla spre exemplu in Ithaca). Pentru ca, asa cum am spus, sacii de gunoi sunt prezenti continuu pe strazi – vara apare si mirosul specific. Ma gindesc cum intr-o situatie asemanatoare, acasa s-ar spune, cu o mina in sold:”Pai da, ca numai la romani se poate…” Iata ca aici “it is what it is”. In plus, ca bonus, exista si soareci care pe masura ce recolta de gunoi este mai bogata se transforma in sobolani de toata frumusetea – si carora nu le este teama sa se plimbe nestingheriti pe trotuare in fapt de seara.

Metroul in NYC este o aventura in sine. Poti petrece 2 zile numai in metrou si intelegi ce inseamna orasul. Sa incepem cu cartelele. Eficiente. $2 calatoria. Poti avea si "abonament" lunar. $81. Daca pierzi cartela (da, multumesc) ti se dau bani inapoi pentru zilele ramase nefolosite (numai daca ai platit cu card). Intrarile si iesirile din metrou sunt construite in ciuda turistilor, calatorilor si in niciun caz nu sunt empatic gindite - pentru niciun fel de situatie. Scarile rulante sunt rarisime. Lifturile de asemenea. Metroul este murdar, plin de homelesi, urit mirositor, graffitiuri, balti. Inauntru este ingrozitor de cald si umezeala datorata infiltratiilor este de nesuportat in zilele caniculare. Pe de alta parte - nu ai cum sa nu zimbesti gindindu-te ca esti o picatura intr-un ocean de diversitate (daca nu poti invinge cliseele, imprieteneste-le). Intr-un singur vagon de metrou sunt reprezentanti a cel putin 20 de etnii si nationalitati diferite. Vei recunoaste o muncitoare din Estul Europei dupa tenul palid si cu usoare nuante de gri - cu cercuri maronii sub ochi si cu foarte multe sacose si pungi de plastic - intotdeauna cu parul foarte aranjat si obligatoriu cu ceva bijuterii de aur. Vei recunoaste tinarul de culoare - care asculta muzica la volum maxim in casti - si care te poate fixa cu privirea pentru 15 statii fara sa ii pese de evidentul tau disonfort. Poti recunoaste tinerele asiatice care au mereu in aer usor spasit (cel putin cele care se urca la statia Canal St. din Chinatown). De asemenea - poti vedea frumusetile latino-americane dupa cercul de barbati din jurul lor, precum si siluetele filiforme ale fetelor cu cetatenie mostenita - cu sperante de modeling si cu un aer usor – superior. In metroul din NYC lumea nu zimbeste. Se doarme – si acum sunt uimita de precizia trezirii – exact la statia potrivita. Se citeste – mi-am dublat referintele culturale de cind calatoresc cu metroul din Brooklyn in oras. Se asculta muzica. Citeodata se leaga prietenii cu beneficii. Unele tinere grabite retuseaza machiajul, se citesc ziare, si se analizeaza oameni. Ca sa ti se recunoasca dreptul de a calatori cu metroul – trebuie sa adopti stilul “F*** the system”. Nu zimbesti, nu-ti ceri scuze, nu te dai la o parte, nu te ridici sa oferi locul, nu iti misti picioarele chiar daca incomodeaza trecerea si iesi din vagon in ultimul moment pentru a da pe toata lumea la o parte. Si cu toate astea – metroul are un farmec aparte –si calatorind cu acest mijloc si scop in comun simti ca faci parte dintr-un oras in care toata lumea se concentreaza pe propria persoana. Nota catre sine: sa nu uit niciodata sentimentul de a sta linga fereastra in metrou – si de a schimba priviri fugare cu oamenii din vagoanele celuilalt tren care trece in viteza pe linga trenul in care te afli. Ca intr-un film. Vezi griul vagoanelor, galbenul/verdele/rosul numarului sau literei celuilalt tren, steagul American pe fiecare vagon si statia finala. Toate in viteza, cu flashurile galbene ale luminilor din vagon, cu o tinara mama ce ii explica copilului ce si cum – sistemul de alarma, cu un cuplu care zimbeste insinuant, cu niste turisti concentrati pe harta din vagon si toate trec pe linga tine. Si apoi traversezi the Manhattan bridge inspre Brooklyn si vezi Statuia Libertatii in departare si the Brooklyn Bridge si zgarie-norii si culorile din Chinatown si graff-urile de pe picioarele podului si cerul – si te gindesti ca aici esti doar tu si ca esti o picatura care isi poate crea orice identitate si ca poti sa citesti Kafka si sa te opresti sa vezi apusul – care pentru fiecare persoana din acelasi vagon are alta insemnatate.

Chiar daca individualismul American capata dimensiuni de definitie in NYC – exista si o latura diametral opusa. NYC este un oras al socializarii. Pentru ca aici vin oameni de peste tot si de nicaieri. Pentru ca oricit de bine ne-am simti avansind profesional – simti intotdeauna nevoia de a te “verifica” in interactiunea cu alti oameni. Si de aceea – in spatiile special amenajate cu acest scop – cafenele, baruri, locul de munca – oamenii socializeaza ca activitate ce apare notata in agenda. Te afli singur intr-un oras plin de oameni singuri. Din seria cliseica – hai sa ne unim singuratatile. Toata lumea este foarte deschisa – nimeni nu judeca pe nimeni – daca nu vrei sa fii deranjat nu esti iar daca nu esti si vrei sa fii – nicio problema.

Chiriile si spatiile de locuit in NYC sunt exagerate din toate punctele de vedere. Daca vrei sa locuiesti in Manhattan va trebui sa renunti la mincare si la liniste (asta daca nu ai un salariu cu multe 0-uri in coada). Se inchiriaza jumatati de pod de casa – care inseamna o saltea (daca esti norocos cu o foarte mica fereastra- camera, nu salteaua, cu toate ca nu e exclus…) intr-o deschizatura a acoperisului in care literalmente trebuie sa te tirasti si in care nu poti sta decit in genunchi – caci tavanul blocheaza teoria evolutiei catre biped. $700/luna. Se inchiriaza holuri de trecere dintre o camera si bucatarie – asa ca vei dormi din nou pe o saltea cu oameni incalzindu-si supa in dulapul tau. $600/luna. Asa ca sunt o norocoasa. Cu o camera cu saltea, cu masa, scaun si fereastra mare, cu dulap si wireless. Cu colegi de casa- 3 la numar cu proprietara 4. Oameni care si-au provocat soarta si care din gunoieri au ajuns acum medici rezidenti si din bancheri vor ajunge studenti la arte si care din specializarea “economist” s-au hotarit sa isi incerce norocul la castinguri pentru activitati modelistice. O adunare pestrita pe o strada in Brooklyn. Cu uimire am realizat ca “the City” este numai insula Manhattan per se. Nu inseamna Brooklyn, Bronx sau Queens. Acestea din urma au un zip code si prefix de telefon diferite. Daca locuiesti in Brooklyn nu spui ca locuiesti in NYC ci in Brooklyn, NY. Acelasi lucru pentru celelalte cartiere, care s-au extins atit de mult incit au capatat identitate proprie. Cei care lucreaza in Oras cauta locuinta cit mai departe (in limitele accesibilitatii) pentru a avea parte de linistea anti-turistica. New York-ul inseamna mult mai mult decit the Big Apple. Inseamna alei cu parcuri si restaurant diverse. Inseamna cluburi de jazz si cafenele de cartier unde toata lumea cunoaste pe toata lumea. Inseamna diversitate si multiculturalitate care nu poate fi cuprinsa in vitrinele magazinelor de pe Madison Ave. Inseamna oameni din cartier care te saluta si te intreaba de sanatate. Inseamna ceea ce vrei tu sa insemne – pentru ca oamenii de aici dau viata orasului.

Muzeele nu sunt gratuite. Sunt spatii aparte – atacate brutal de turisti. Insa nu vii in NYC pentru muzee – vii pentru spiritul strazilor, vii sa intelegi cum vibreaza orasul si cum poti sa-ti sincronizezi respiratia si pulsul cu cele ale NYC-ului. Muzeele – majoritatea – au o valoare “recomandata” pentru intrare – MET - $10 recomandati pentru student – tu poti plati $1. Asta daca nu te simti prins in sistemul de auto-reglare sociala care te constringe inspre respectarea normei. Nu, multumesc. Cele mai neasteptate colectii – cele mai variate piese. Ma gindeam ca exista atit de multa “arta” incit isi pierde valoarea la un moment dat. Pictura europeana se recunoaste – umplind sala dupa sala. Incerc sa ma indrept catre influentele asiatice – unde mesajul social se pare ca este inchis ceva mai ermetic – insa nereducindu-si influenta – spre exemplu – The Brooklyn Museum – expozitia lui Murakami (un nene japonez – cel care a creat designul pentru gentile Luis Vuitton) cu anime-uri japoneze, cu sexualitate prezenta in foma de desene animate si cu ciuperci cu zeci de ochi – metafore ale Hiroshima si Nagasaki. Insa ochi pentru cine are ochi sa vada. In plus, in NYC se intampla totul. Festivaluri , filme, teatre, productii muzicale, Broadway, dansuri pe strada, concerte ale ilustrilor necunoscuti in statia de metrou de la 34th street. Gentile si ochelarii “Guici” sau “ Viutton” sau “Adadis” cu turistii napustinzi asupra lor. Tinerii din cartier care cinta si danseaza la colt de strada pe ritm de cd player strategic plasat in mijlocul trotuarului. NYC este o opera de arta in sine – prin imperfectiuni si prin frumusetea si ciudatenia fiecarui spatiu neasteptat si uimitor care te cucereste si te surprinde. NYC este o lume aparte si nu reprezinta nimic pentru ca reprezinta totul.