În care se vorbeşte despre răbdare

Cred că mulţi dintre noi ne aflăm, câteodată, (câte o dată care se află uneori la capete simetrice ale unor bucăţi de existenţă) puşi în faţa propriei răbdări. De câte ori nu am auzit că lucrurile bune se întâmplă celor care au răbdare, că tot aceştia trec şi marea, şi că sunt, pe deasupra şi apreciaţi pentru această mai virtute între virtuţi? De câte ori nu ai şoptit printre dinţi încleştaţi (de preferinţă ai tăi) "De-aş mai fi avut puţină răbdare..." De câte ori nu ţi s-a reproşat - poate chiar de pe malul celălalt al mării, de către vreun virtuos "Păi vezi, dacă n-ai avut răbdare...?"(De s-ar fi potrivit nenorocul să fie vreun virtuoz - poate chiar ţi-ar fi cântat în strună.)

Tot de asta îmi permit să lungesc introducerea. Viaţa ni se cam întinde dintr-o răbdare-ntr-alta. Când eşti mic şi-ai vrea să fii luat în seamă în discuţiile celor mari, ţi se transmite cu mângâiere pe creştet că ar fi bine să ai răbdare, să creşti mare. Ajungi la şcoală şi ieşi de la orele de dimineaţă, cu "pitacii", iar cei de-a cincea îţi trag căciula pe ochi. Îţi zici să mai rabzi-răbdare, că te faci tu mare. Într-a cincea, ai vrea să te bage în seamă cei de-a opta, şi când ajungi a opta nu mai e nimeni mai mare ca tine în atenţia căruia să te afli. Revii apoi la a fi mic şi a vrea să fii luat în seamă. Numai că nu mai e cu mângâieri pe creştet, ci cu trântit de uşă, căci răbdarea este invers proporţională cu adolescenţa. Pentru a introduce o referinţă literară ce abia acum m-a lovit drept în creştetul nu demult mângâiat, timpul începe să-şi cam piardă din răbdare.

Proiecte pentru care acum nu foarte mult timp eram prea mică, se transformă acum în proiecte pentru care brusc - am devenit prea mare (vorbind în sensul numărului cercurilor de pe un trunchi de copac, şi nu în sensul circumferinţei acestuia). Gânduri pe care eram prea mică spre a le înfăptui, au devenit gânduri pentru care acum sunt prea mare. Lucruri pe care eram prea mică pentru a le porni, tot pe aceleaşi nu le mai pot opri acum, fiind mare. Nu-i vorbă, mă aşteptam să se întâmple aşa - căci mai auzisem pe ici, pe colo, zvonuri (unele au trecut chiar şi prin uşa trântindă).

A îndura, a răbda, răbdare.

Nu am timp să am răbdare. Nu pot îndura aşteptarea care nu depinde de mine. Iar când depinde de mine, nu pot să o rabd. Uneori, răbdarea are timp să-şi construiască scuze ori amânări pentru lucrurile care nu se întâmplă. Şi, pe măsură ce ai mai multă răbdare, parcă ai mai tot avea. Iar după ce ai atât de multă, începi să mai dai şi la alţii, zicându-le din colţul gurii, din mijlocul mării pe care ai uitat să o treci, că tu ai răbdare.

Nu zic "ba", înţeleg procesele care durează, înţeleg timpul necesar devenirilor şi întâmplărilor, înţeleg căutările şi aşteptările ce urmează unei iniţiative; însă nu-mi prea place cuvântul care le înlocuieşte.

Şi mi-au devenit toate mai clare când am început să primesc din ce în ce mai multe e-mailuri de la persoane cu din ce în ce mai puţină răbdare. Mai puţină răbdare pentru a aştepta ca soarta lor să fie hotărâtă de alţii, mai puţină răbdare în a aştepta să li se întâmple lucruri, mai puţină răbdare în calea devenirii lor. Persoane care mă întreabă de voluntariat, de proiecte, de liceu, de facultate, de plecări şi reîntoarceri. Persoane care îmi confirmă că a avea răbdare este, uneori, un fel de amânare.


Tocmai de aceea, de crezi că nerăbdarea mea îţi poate fi de folos în vreun fel, sau, mai pe şleau, dacă ai vreo întrebare legată de lucruri din categoria de mai sus, poţi acum să-mi scrii la (am creat o adresă separată, pentru că îmi place momentul de surpriză de după click-ul de 'sign in') 

farabdare@gmail.com

Cu nerăbdare,



Simona