"Pride..."

...you won't get it in any ready to go meal - Bake it!" - ("Mândria - nu o vei obține prin mâncare gata cumpărată - Gătește-o!") Sau, în traducere/interpretare liberă - "Mândria o poți obține numai prin muncă - dar să fie a ta". Fix de asta m-am lovit când am deschis primul pachet de margarină în Anglia. Sociologic vorbind. Asta numai pentru a face introducerea.

Am ajuns în Oxford.

În avion am stat lângă două doamne- co-naționale, care mergeau în vizita - grup semi-organizat - în Londra. Mi-am zis, ce bine - două doamne. La finalul mesei de prânz, una dintre ele a luat servețelul pe care i se scurseseră firimiturile și l-a scuturat cu grijă. Și cu îndemânarea pe care o poți obține numai prin exercițiu constant - în buzunarul scaunului din față, acolo unde viitorul călător va găsi de acum înainte nu numai revista companiei de zbor, instrucțiunile de urgență și punga pentru dacă-ți-erăuaiîncurcat-o, ci și un arbore de pâine, care va tot crește de pe urma contribuției binevoitoare a acestei specii; de doamnă.

Primul pas. Obișnuită cu un accent american, însă purtătoare a unui mimetism lingvistic - dacă există așa ceva, într-un așa context - m-am surprins încercând, involuntar, să răsun britanic atunci când am întrebat de unde pot lua Air Rail-ul către Oxford. Și cum aceste cuvinte presărate cu r-uri și l-uri nu sunt cele mai potrivite pentru a exersa accente, m-am pomenit că încep să dau din mâini și să mă bâlbâi. Anglia-Simona: 1-0.

Prime impresii.

Mașinile sunt conduse ca și cum s-ar îndrepta cu toatele către o casă mare, cu pereți capitonați, între care se află uniforme albe, cu mâneci lungi, legate la spate. Parcă nu există plăcerea condusului. Parcă se merge foarte repede - ca din inerție să se și ajungă la destinație. Ca și cum următoarea curbă este ultima. Nu vreau să generalizez însă. Însă tare parcă aș vrea să îi transmit o vorbă grea șoferului de pe autobuzul din aeroport. O vorbă care să-l doară cum m-a durut pe mine drumul dinspre terminalul 4 către 5.

Televiziunile române și filmele americane pe care acestea ni le-au tot dat în reluare în ultimii mulți ani sunt de vină pentru faptul că eu sunt incapabilă să înțeleg cap-coadă ceea ce mi se spune în accent britanic. Nu merge și pace. Anul de "Oh, my God!" și " This is A.w.e.s.o.m.e." îmi revine în gânduri drept dulce melodie. N-a fost mai bine nici când am ajuns în noua mea casă, și am fost încercuită de accentul indian. Da, unul dintre colegii de casa este indian. Si o colega. Alta este din Bulgaria. Si altul din Mexic. Poveștile de la gura sobei vor căpăta aer de psihoterapie, pe principiul complexului de țară.

Însă de când am ajuns aici, nu-mi pot șterge zâmbetul tâmp de pe față. E ca și cum aș fi ajuns într-o dimensiune paralelă. Clădirile vechi, fete în rochii zburătoare pe biciclete kamikaze aflate în competiție cu autobuzele cu două etaje, la 15 grade C + vânt, trotuare prea înguste, străzi prea aglomerate, foarte multe restaurante de toate felurile, alei pietruite, ziduri înalte, ritualuri, secrete, mult marketing și rafturi de cărți.

Foarte multă lume aruncă mai orice pe jos. Și coșurile de gunoi sunt foarte rare. În mod bizar, pe jos este mai mereu foarte curat. Tot rar se întâmplă și ca oamenii să aștepte la semafor. Trecerea străzilor e o aventură constantă și mă plâng deja de dificultăți de mișcare a gâtului, căci de câteva zile numai asta fac, haotic, stânga-dreapta-înapoi, poate-poate m-oi prinde și eu de unde vin și unde se duc mașinile. Cu toate că am clarficat - până la urmă, toate se îndreaptă către pereții capitonați.

Și iata, tocmai când am prins și noi, acasă, civilizația din urmă - de aruncăm mai puțin pe jos (sau curațăm mai des), sau așteptăm mai cuminți la semafoare (cu toate că riscul cel mare se pare că e acela de a te afla în deplinătatea drepturilor pe o trecere de pietoni) - civilizația s-a hotărât că e mai sănătos să schimbe regulile și să se poarte mai firesc. Mai puține reguli politicoase (care duc, desigur, la frustrarea generată de încalcare) par a reflecta viața mai lungă și chipurile mai senine.

Apropos de viață mai lungă, până acum, m-am concentrat pe nevoile de la baza piramidei - cumpărăturile cele necesare și de toate zilele, curățenia în noua cameră, gândul care m-a bântuit în miez de noapte cum că poate ar fi bine să schimb camera - și fapta care i-a urmat gândului, cartele de telefon, înscrieri și înregistrări în zeci de sisteme, așteptări, conturi bancare.

Încerc să țin piept foarte frigului din casă. Iar pieptul se ține pe sub pulovere și pături. Foarte frig. Și din moment ce alternativa la foarte frig este foarte scump - voi umple camera de căldură sufletească și de ceaiuri. (Pesemne că de asta sunt ei mari băutori; de ceai).

Una peste alta, bune și rele, cald și rece, Katy și Perry, îmi place. Și pe cât de ireal mi se pare totul, pe atât de firesc sentimentul că mă pot regăsi aici.

La finalul fiecărei zile, mă aștept să apară genericul și scene din episodul următor.