Iarna copilăriei mele

Încercând să depășesc troiene, să respir, să mă feresc de oameni și mașini, să pufnesc a enervare că nu există stații de tramvai/troleu, ci doar porțiuni bătătorite de pașii mărunți înspre încălzire a celorcareașteaptă, mi-am amintit de vremea când parcă nu eram așa de împotrivă - a tuturor acestora.

La 5 ani, agățată de mâna tatălui meu, am ieșit pentru prima dată la joacă în fața blocului. Câțiva părinți discutau chestiuni de întreținere, ca pretext pentru supravegherea tinerimii. Era iarnă, foarte iarnă -întuneric deja, iar problema acceptării mele în grupul „copiilor de la bloc” a reprezentat o preocupare numai până la războiul dintre cazemate. Și a fost numai începutul. 4-5 ore de alergături zilnice prin zăpadă care mai că ne acoperea în întregime, mănuși inghețate bocnă, obraji roșii, zăpadă și în cele mai neașteptate locuri (precum scara blocului), și multă bucurie. Cum ningea mai abitir, cum ne făceam datoria de a suna pe la uși, începând cu etajul 10, pentru a reîntregi echipa. Înfofoliți bine, ieșeam cu patinele de gheață pe stratul subțire de zăpadă din fața blocului și nu ne lăsam de „patinat” până nu săreau scântei de la asfaltul proaspăt descoperit. Ne aruncam de-a dreptul în zăpadă, ne făceam potecă de gheață pe care vecinele turnau apă caldă stricându-ne avântul de la ușă, direct înspre spațiul verde - care era atunci un munte de zăpadă moale și ne ofeream cu bucurie să ajutăm vecinii care dădeau zăpada - să-și curețe și mașinile. (considerabil mai puține)

Așa mi-a fost copilăria iarna. E drept că acum încerc să evit ieșirile pe nămeți, însă nu pot să nu zâmbesc atunci când văd toți oamenii foarte serioși mergând într-un fel ciudat - al celor care au uitat că au fost și ei copii. Iar din păcate, nu văd pe nicăieri copii - care nu cred că vor avea ce să uite.

Recunosc, iarna a trecut și pentru mine prin alte stări de agregare - precum cea de adolescență. Atunci când spleenul se împletește cu impresia greșită că menirea ta este aceea de poet. În clasa a 6-a, am scris primele și ultimele mele 5 poezii. Printre ele, următoarea. Nu o judecați prea aspru. Rima încrucișată, „și”-ul narativ, repetiția, personificarea, motivul visului, schimbarea măsurii, sentimentul că la 12 ani „vremile-s trecute” - toate erau la modă pe vremea aceea.

Iarna copilăriei mele

Stau la geamul odăii mele și o privesc:
Fecioară pură cu chip luminos,
Apare naivă, cu trup îngeresc
Și-așază năframă cu zâmbet fricos.

Așa era ea, Iarna uitată,
Iarnă pierdută în valuri de vreme,
Iarnă prea mult alintată:
Iarna copilăriei mele.

Stau la geamul odăii mele și o privesc:
Mă minunez de al ei farmec,
Și tot ce fac e să gândesc
La vremi trecute, la timp darnic.

Și totul este doar un vis
Și mă trezesc din el alene
Și mă gândesc la ceva nins:
La iarna copilăriei mele...