de ce nu?

Am primit o intrebare seaca. "De ce?"

In context, era vorba despre educatie non-formala. Care, recunosc, suna sec - caci "educatie" si "formal" nu pot fi salvate prin "non".

Si m-am simtit ranita in orgoliul propriu. Ca si cum ar fi trebuit sa imi castig o anume legitimitate pentru a putea vorbi despre lucrurile astea, despre LEAP, despre "ce fac eu", pentru a demonstra ca merit sa fiu cum sunt. Imi este groaza mai mereu sa vorbesc despre ceea ce fac, despre realizari, ori succese. Pentru ca a-ti asuma toate acestea, inseamna a-ti asuma si responsabilitatea de a te mentine si, mai important, de a creste continuu.

Blog entry-ul acesta este o responsabilitate asumata. Si un raspuns. Adresat mai mult celor care vor sa creada, si mai putin celor care se indoiesc.

Nu am frati ori surori. Sunt copilul unic - caracterizat in revistele de specialitate drept "egocentric, alintat, autosuficient". Insa ai mei m-au crescut bine. Acum imi reproseaza ca nu stiu sa ma valorific - pentru ca m-au bine-crescut.

Doream sa imi demonstrez ca nu sunt egoista. In clasa a 9-a. Pentru Centrul Sf. Ecaterina, prin World Vision. Pentru mine, "voluntariatul" nu insemna nimic. Eu ma duceam "in vizita". Era un centru de plasament, dintre cele mai putin triste, langa Arcul de Triumf. De cum am ajuns, mi-a aparut in cale Laurentiu, un baietel de 2 ani, cu ochi imensi, albastri. Cat era vara si ma duceam cu Roxana - era mai usor. Stateam in curte, ne jucam cu toti copiii, ne plimbam cu "ai nostri". Apoi m-am dus numai eu. De doua ori pe saptamana, in fiecare saptamana - din vara pana aproape in primavara. Ii duceam portocale si eugenii. La inceput, nu vorbea deloc. Mai apoi, pentru ca auzea des cuvantul, ma vedea si imi spunea "mama". Iar eu aveam 15 ani. Mi-era tare greu sa ma duc - si asociam timpul petrecut acolo cu niste servetele parfumate pe care le luam mereu cu mine. Si acum, cand le simt mirosul, mi se face un gol in stomac. Mi-era si mai greu sa plec. Venea de-a busilea dupa mine si trebuia sa inchid usa repede, sa nu treaca de prag. Si sa nu-l aud plangand. O vreme n-am putut sa mai ajung. L-am vizitat dupa o pauza mai lunga, si eram sigura ca nu ma va mai recunoaste. Manca o portocala, din coaja, asa. Plansese - avea ochii rosii si dare pe obraji. Cand m-a vazut, a lasat portocala, a ras cu toata fata, si a intins mainile inspre mine. Nu m-am mai dus dupa aceea, pentru ca, pana la urma, i-as fi facut lui mai mult rau. Si mie.

Apoi am intrat intr-un vartej "Junior Achievement" - Compania Elev, Job Shadow Day, Sa fii lider, Etica in Afaceri. In fiecare an cate o activitate JAR. Impreuna cu George si Dragos am pus la cap toate documentele necesare pentru Compania Elev - stateam noaptea si faceam "strategii de marketing" asa cum le intelegeam atunci, in clasa a 10-a, cand habar n-aveam de prea multe. Am completat zeci de fise, numai sa avem "companie" - care trebuia alcatuita din vreo 20 de oameni. I-am convins pe cativa colegi sa ne ajute. Am ajuns in finala. In clasa a 11-a am participat la Job Shadow Day si am stat o zi "in umbra" Aidei Danaila, de la Romania Libera. Mi s-a parut nemaipomenit atunci sa merg la Casa Presei Libere - si apoi "pe teren", cu masina de serviciu. Era de Valentine's Day si am mers prin Unirea, sa luam interviuri si sa identificam cele mai potrivite cadouri. Nici atunci nu eram prea mare fan V Day, insa am schitat un articol, si l-am semnat, alaturi de Aida Danaila. Am pastrat o taietura de ziar. Pentru modulul Sa fii lider - am participat cu “Raspandirea ideii de voluntariat in randul tinerilor" - un proiect care nu a prins. Nu l-am scris cum trebuie. Am incercat insa. Si ma bucur. Acum, cand m-am reintalnit cu d-na S. P., am vrut sa-i multumesc. Data viitoare.

Intr-alta zi, am vazut-o la televizor pe d-na C. M. - care se ocupa de programele transversale in cadrul UNESCO. La indemnul mamei, i-am trimis un e-mail. Am stabilit o intalnire. Intr-o saptamana, am aplicat pentru o scoala de vara prin ANSIT. In doua saptamani, eram la academia de vara Atlantykron - pe insula "Inelul de piatra" de pe Dunare. Am intrat in Centrul pentru studii complexe, coordonat de d-l F.M. Am petrecut un an gandindu-ma la fractali, numarul de aur, efectul fluture, teoria haosului, matrice. Apoi am mers din nou pe insula. Am participat la cateva activitati pentru UNESCO. Am inteles ca nu tolerez la mine, ori la altii, jumatatile de masura.

Intr-o vara, m-am dus la Muzeul Satului. Am invatat sa fac zgardane - din margele - mici - pe ata, cu acul. Ma ajutau sa nu gandesc. M-am perfectionat treptat si vara urmatoare, am venit la targ in calitate de "mester popular". Aveam grupe de copii, de la 6 la 18 ani. Ajunsesem sa am cate 30, pentru ca le explicam, glumeam cu ei, le aratam cum sa faca. La final, o fata mi-a oferit o bratara facuta de ea. A fost singura care s-a gandit la mine. Chiar si acum mai am bratara. Dupa tabara de creatie, am fost la olimpiada nationala "de mestesuguri traditionale" - la sibiu. Am luat locul 2, depasita fiind de o copila de 8 ani neimpliniti. Ca sa vedeti ca educatia non-formala nu are varsta. Asa-mi trebuie, daca nu am inceput mai repede...

Am fost si la American International School of Bucharest. Sa-i invat cum sa faca cu margelele - asa, romaneste. Ironica soarta - aplicasem pentru o bursa la AISB in clasa a 8-a si, chiar ajunsa in finala, nu am reusit. La interviu, le-am vorbit despre o tabara in care am mers - un "cadou" de la scoala, pentru olimpici - si le-am tot spus turcilor, in engleza, curcani. De la emotii. Insa am inteles, ca acolo unde trebuie sa ajungi, tot vei ajunge, intr-un fel sau altul. Asa ca e momentul sa te relaxezi si sa citesti mai departe. La finalul postului tot vei ajunge. Pe 19.

In facultate, am intrat in ASPSE. Mi-a placut, pana la un punct. Tot in anul I, am intrat in GIPIR. Care mi-a placut. Si punct. Am voluntariat pentru Federatia Organizatiilor Neguvernamentale pentru Protectia Copilului. Am descoperit pe e-jobs, cand imi cautam un part-time, un program al Fundatiei Principesa Margareta a Romaniei. "Aproape - Voluntari pentru Respect si Demnitate". Am intrat in proiect. Am devenit ulterior ceea ce se numea "coordonator de voluntari" - si am inteles ce inseamna un manager de proiect de la R.D. - si cum se pot motiva oamenii intr-o echipa. Timp de un an si jumatate - cu foarte mici exceptii - am mers, o zi pe saptamana, cate 3-4 ore, la un Centru de ingrijire pentru batrani. Parca brusc, Laurentiu mic crescuse, intinerise, se maturizase si imbatranise. Numai ca facuse toate astea firesc cronologic. Si nu il chema Brad. Am invatat sa joc table. Am exersat cum e sa pierzi la sah. Discutam cele mai recente stiri. Se bucura cand ii aduceam cate un ziar. Si se bucura si mai mult cand ii daruiam o carte. Prin proiect, in colaborare cu Petits Freres des Pauvres, am plecat in Franta. M-am intors. Am continuat. Am invatat ce inseamna sa iti asumi responsabilitatea pentru ceva, sa fii constant, sa le dai voie oamenilor din jur sa aiba incredere in tine.

La GIPIR am cunoscut-o pe Diana. Intr-una din intalnirile de fiecare miercuri, Diana ne-a spus ca a obtinut o bursa in State, de un an de zile, prin Soros. M-am bucurat pentru ea. La FPMR, am facut un grup pe yahoo, unde ne mai povesteam, de una, de alta. Dupa jumatate de an, unul dintre colegii mei a postat un mesaj. Un anunt pentru o bursa. Soros, de un an, in State.

Un semn, mi-am spus. Si am aplicat. Si am plecat. De acolo, am tot povestit. Internship la biroul congressman-ului Maurice D. Hinchey si la Ithaca Journal. Apoi the U.S. Committee for Refugees and Immigrants. Si Misiunea Permanenta a Romaniei la ONU. Am facut si voluntariat, intre timp. La o biserica in DC, am impachetat carti pentru detinutii din 100 de inchisori. Insa nu eram prea priceputa la treaba asta. Citeam o scrisoare, si in loc sa caut un titlu, doua, eu ma gandeam ce i-ar placea sa citeasca, ce fel de om e, de ce e la inchisoare. Si in timp ce altii faceau pachete, eu rasfoiam carti. Asadar, in limbaj tehnic, nu dadeam randament. Intr-o lume a fast orice-ului, doua pachete pe ora ar insemna condamnarea in ochii impachetatorilor.

Si m-am intors acasa. Astazi, sunt toate lucrurile pe care le-am invatat. Sunt atat de mult pe cat am muncit. Sunt in sperantele alor mei si in increderea prietenilor. Si nu, nu parafrazez reclame.

Aceasta este povestea mea de educatie non-formala. Ce mi-am amintit si cum. Asa a inceput totul. Iar acum continua. Insa cu "de ce-uri" seci, imi pierd ceva din bucuria de a face lucruri frumoase. Incerc sa nu pierd si ceva din mine.

Si m-am intors acasa.
I-am facut o vizita lui 'nea Mitica la Centru - i-am dus un ziar si un pachet de tigari. Si am crezut ca nu-si va mai aduce aminte de mine. Era asa, abandonat. Insa cand m-a vazut, i s-au luminat ochii si a ras cu toata fata, si cu o gura stirba, de copil.

"Domnisoara, nu m-ati uitat!"